Dosarele Orașului Alb

După Acel Martie, care nu m-a dat pe spate, am zis să-i mai acord o șansă domnului regizor Iura Luncașu, mai ales că, pare-se, a luat o nouă direcție.

În cazul de față, Dosarele Orașului Alb se anunța un subiect extrem de original și foarte suculent în peisajul cinematografic autohton.

SINOPSIS

Un cadavru legat cu lanțuri și îngreunat cu beton este scos la suprafață lângă barajul de la Târnița.

Comisarul Emil Voineag (Cătălin Herlo), împreună cu criminalista Eva și colegul lor Toma, preiau cazul, dar ancheta se lovește din start de un zid: victima nu are identitate, nu există martori și niciun motiv aparent. Totul pare o fundătură.

În paralel, la Cluj-Napoca, Carol Ionescu (Daniel Oancea) este un tată mistuit de vină și de alcool. Are o premoniție care îl bântuie: fiica lui, Mara (Ioana Oleleu), urmează să fie răpită. La început pare doar o obsesie a unui om instabil, dar premoniția devine realitate, iar Mara dispare fără urmă.

Pe măsură ce ancheta avansează, cei doi polițiști descoperă că între victimă și dispariția fetei există o legătură stranie.

Ambele fire conduc către un nume care apare în vise, în tablouri și în manuscrise vechi: „Orașul Alb”. Un loc care nu există pe nicio hartă, dar care revine obsesiv în viața câtorva oameni.

Iar în spatele acestor fenomene se află Cristian Haraga, un om de afaceri extrem de bogat, grav bolnav, care finanțează experimente… să zicem ciudate.

EXECUȚIE

Înainte de toate, trebuie menționat că scenariul este scris de mult prea lăudatul și cunoscutul scriitor Bogdan Ficeac. Iar din datele apărute pe site-uri de specialitate, pare-se că Iura nu s-a atins deloc de scriitură.

Cât despre domnul Ficeac… Cu toată admirația pentru cariera sa de scriitor, una e literatura, alta e scrisul dedicat cinematografiei, adică scenaristica.

Și e mare păcat! Ideile și atmosfera cu care pornește filmul te fac curios și îți provoacă niște stări diferite față de tot ce avem până acum în industria noastră, însă din momentul în care această peliculă pornește cu adevărat… Doamne ferește!

Pare-se că cei din echipa filmului au făcut un maraton intensiv de David Lynch și au zis că trebuie să facă și așa ceva. Din păcate, nu toată lumea poate să împletească într-un singur film genuri precum SF, dramă, thriller și suprarealism.

Abordarea scriiturii e interesantă, mai ales cu toată simbolistica acestui loc – Orașul Alb, care pe măsură ce povestea avansează capătă o greutate religioasă.

Așa cum am mai spus în alte recenzii, nu sunt o persoană religioasă, tind spre a fi agnostic, însă în același timp am totuși o fire spirituală. Însă abordarea de față se duce spre o zonă cam blasfemică, care m-a făcut să strâmb din nas de câteva ori, mai ales la final.

Ce vreau să spun e că persoanele religioase care își vor da seama de anumite semnificații nu vor avea cea mai ortodoxă reacție.

De asemenea, scriitura este exagerat de îmbibată în ambiguitate. Atenție, nu cerșesc clasicul „mură în gură”, dar sunt o mulțime de secvențe aruncate fără noimă pe ecran, lipsite de context și unde a trebuit să stau să-mi inventez propriile interpretări.

Dialogul este scris pe datorie – extrem de fals, sacadat, repetitiv de enervant și mult prea explicativ, fără să te lase pe tine, cel care privește, să lucrezi cot la cot cu anchetatorii.

Și legat de repetitivitatea enervantă, avem așa:

• Ai puteri metafizice?

• DA!

• Și ai viziuni?

• Da!

• Ce fel de viziuni ai?

Și că tot am amintit de segmentul anchetei, polițiștii sunt de pomană, par ultimii amatori! Nu vreau să dau spoilere uriașe, dar majoritatea reacțiilor ce aparțin de polițiști sunt venite prin cele mai cretine situații și rezolvări.

Nu există indicii, piste false sau dejucate, doar rezolvări ce țin de domeniul fantasticului.

E o scenă în care cei doi anchetatori ajung la o casă unde sunt întâmpinați de o menajeră. Și surpriză! Casa este închisă! Și care este gândul polițiștilor – „Hai, plecarea!”

Ditamai polițistul, dar ești blocat de o ușă, noroc cu menajera care le-a oferit o cheie.

Din punct de vedere tehnic, filmul e o sabie cu două tăișuri: e filmat corect, frumos și cinstit! Imaginea are un aer extrem de fresh și cu adevărat cinematic, ca să nu mai zic de cadrele în care orașul sau peisajele naturii din jur sunt capturate.

Însă sunetul… Ba când se aude foarte bine, ba când mixajul este șubred. Ca să vin cu un exemplu scurt: sunt scene dintr-un mare conac în care dialogurile se aud fie în cel mai mare ecou, fie extrem de curate, de parcă discuția ar avea loc în cea mai mică și antifonată încăpere.

Pe plan actoricesc, singurii care salvează situația sunt veteranii, în mod special Bob Rădulescu, care cară filmul și a fost reală surpriză să-l văd într-o altă partitură decât cea de personaj comic.

În rest, actoria e pe caiet, distribuția secundară nu-i mai deloc credibilă în rol, cel puțin Ioana Oleleu, cea care o interpretează pe Mara Ionescu, joacă precum o fată aflată la serbarea din clasa a III-a, când era pusă de învățătoare să recite o poezie.

Acum, mulți dintre tineri provin din zona cursurilor lui Iura Luncașu. Fără să fiu malițios, dar aici nu am găsit niciun actor promițător și nici nu știu cât pot da vina pe puști, cât pe lipsa de forță din partea regizorului.

Și ca să vin cu un exemplu, sunt doi tineri care interpretează niște polițiști de la brigada rutieră.

Să-mi fie cu iertare, dar niciun polițist care te oprește din cauză că ai circulat cu viteză nu vorbește cu tine cu viteza melcului, molcom, plictisit și îți vorbește cu un cuvânt la 30 de secunde.

Sunt niște lucruri care pot fi reglate cât de cât prin niște indicații regizorale mai prompte: „Patroane, hai cu mai mult curaj, mai mult tupeu și forță în glas, în atitudine!”. Nu e nevoie de niște prestații unde doar Daniel Day-Lewis poate să-și facă treaba.

Ca să nu mai zic de nenumăratele greșeli de continuitate, obiecte și lucruri care apar și dispar non-stop, persoane care cică ar avea urme de vătămări corporale, dar nu le vedem de nicio culoare.

Repet, sunt niște chestii care nu trebuie corectate prin sute de mii sau milioane de euro în plus, pur și simplu e nevoie doar de niște oameni atenți care să stea în fața monitorului, nu să spargă semințe.

NOTĂ

Din păcate, o să rămân elitist și pseudo-intelectual care va prefera filmele de autor din România, pe plan comercial pare-se că nu se găsește mai niciun regizor competent.

Chiar mi s-a luat să scriu non-stop la astfel de filme: „Vai, păcat de scenariul îndrăzneț, ieșea ceva promițător!”. Am obosit să scriu ca o moară stricată prin recenzii.

Iar cireașa de pe tort: filmul este sprijinit financiar prin CNC.

Ce să zic, e trist să vezi cum un titan precum Nae Caranfil așteaptă de 10 ani să primească finanțare pentru filmele sale, unul dintre puținii care mai fac filme de autor și să fie și cu succes la public, iar astfel de răgălii, de insulte cinematografice primesc bani.