Gata! Pentru prima oară pășesc în lumea regilor de la Cannes, frații Dardenne.
L’Enfant este prima victimă, film pentru care au câștigat Palme d’Or.
SINOPSIS
L’Enfant urmărește povestea tinerilor Bruno (Jérémie Renier) și Sonia (Déborah François), un cuplu care trăiește de pe o zi pe alta, supraviețuind din ajutoare sociale și din micile infracțiuni comise de Bruno.
Nașterea fiului lor, Jimmy, pare să le ofere șansa unui nou început, însă lipsa de maturitate și disperarea financiară îi împing spre o decizie de neconceput.
După ce Bruno își vinde propriul copil unei rețele ilegale de adopții, gestul său declanșează un lanț de consecințe dramatice.
EXECUȚIE
Cu părere de rău o spun și o spun încă din start: am fost destul de dezamăgit, mai ales că premisa este una extrem de suculentă.
Dar hai să o luăm pe rând.
L’Enfant nu se referă la bebelușul pe care Bruno și Sonia îl aduc pe lume, ci la Bruno însuși, un tânăr de douăzeci de ani care, în ciuda vârstei, rămâne un copil într-un trup de adult.
El nu are nicio idee despre ce înseamnă să fii tată, nu are niciun plan, nicio resursă, nicio capacitate de a privi dincolo de următoarea zi.
Responsabilitatea nu este un lucru dat, ci o alegere care trebuie asumată. Și uneori, pentru unii oameni, această alegere vine prea târziu.
Da, un copil poate fi o binecuvântare. Poate aduce lumină, sens, un scop pe care nu-l știai că ai. Dar această binecuvântare nu este automată.
Ea vine doar atunci când copilul este primit într-un spațiu pregătit pentru el, emoțional, matur, stabil. Când este adus într-o relație deja ruptă, devine, în cel mai bun caz, o distragere, iar în cel mai rău, o rană care nu se mai vindecă.
L’Enfant ne arată că un copil nu este o roată de rezervă. Nu este o soluție pentru o relație care nu merge, nu este un motiv de a rămâne împreună, nu este o unealtă pentru a umple un gol.
Bine, bine. Și ce nu funcționează?
În primul rând, deși vorbim despre un film de o oră și 35 de minute, filmul pornește extraordinar de greu. Mai degrabă, aș zice că totul este extrem de plat de la un cap la celălalt.
Nu că aș cere acțiune bombastică, dar nu am simțit niciun moment în care filmul să aibă oscilații în tensiune, să aibă momente în care să te facă să tresari.
Înțeleg perfect această execuție regizorală extrem de realistă, de parcă am urmări un documentar, dar toată această dorință de autenticitate mi-a adus și monotonie.
Totul este la același nivel, un nivel scăzut, apăsător, fără ieșiri. Chiar și atunci când Bruno își vinde copilul, scena este filmată cu aceeași detașare plată ca oricare alta. Păi la scena aceea ar fi trebuit să tremur de frică și de nervi, nu să mă uit lipsit de stare sau emoție.
În al doilea rând, personajele mi-au generat o anumită confuzie, în special în final.
Despre Bruno n-am ce spune, este un imatur imbecil care-și merită soarta. Mi-e greu să cred cum un astfel de om poate să primească empatie.
Pur și simplu, este un copil în corp de adult care nu știe să aibă parte de nimic.
Cât despre Sonia, fără îndoială, ea este personajul pe care-l sprijini necondiționat pe tot parcursul filmului. Vezi o mămică care se îmbolnăvește și la propriu și la figurat, iar după aceea îl tratează pe Bruno ca pe ultima cârpă, un tratament cât se poate de meritat.
Însă scenariul, la un moment dat, aduce niște momente care fac ambele personaje să aibă defecte, încât să le tratezi neutru.
Bruno este un imbecil care, pentru o clipă, devine aproape uman. Sonia este o victimă care, în final, face o alegere pe care nu o înțelegi pe deplin.
NOTĂ
Un film care mi-a lăsat un gust amar, dar nu pentru că ar fi rău, în niciun caz, ci pentru că nu am reușit să mă conectez cu el în modul în care probabil ar fi trebuit.
Este un film despre imaturitate, despre responsabilitate și despre cât de greu este să fii părinte atunci când tu însuți nu ai învățat să fii adult.
Temele sunt nobile, iar frații Dardenne le regizează cu o sinceritate brutală. Dar, în ciuda acestui fapt, filmul nu m-a atins acolo unde ar fi trebuit.
Punctele forte sunt incontestabile: regia este autentică, camera este aproape documentară, iar interpretările, în special cea a lui Jérémie Renier, sunt solide.
Dar, din păcate, filmul suferă de o platitudine care, pentru mine, a devenit obositoare.
