Evil Dead Burn continuă franciza din marele univers omonim, creat și început în 1981 de către Sam Raimi.
Hai să vedem cum stă treaba de data asta.
SINOPSIS
Evil Dead Burn urmărește povestea lui Alice (Souheila Yacoub), o femeie care, după moartea soțului său, merge să-și găsească alinarea alături de familia acestuia, într-o casă izolată.
Însă reuniunea de familie se transformă rapid într-un coșmar atunci când o forță demonică străveche este dezlănțuită, iar membrii familiei încep, unul câte unul, să fie posedați și transformați în înfiorătorii Deadites.
Prinsă într-o adevărată baie de sânge, Alice trebuie să lupte nu doar pentru propria supraviețuire, ci și împotriva unor oameni pe care, până nu demult, îi numea familie.
EXECUȚIE
Dacă nu mă înșeală memoria, filmul începe în aceeași notă ca precedentul, adică într-o zonă de lac. Pare-se că e locul preferat al demonilor.
Nu am recenzie (momentan) la Evil Dead: Rise, dar pot spune că mi-a plăcut destul de mult precedenta parte, mai ales că s-a axat foarte mult pe partea de horror atmosferic, spre deosebire de majoritatea unde acțiunea scârboasă e meniul principal.
În situația de față, filmul e o combinație între cele două. Aș zice oarecum că e o întoarcere la rețeta clasică a filmelor din acest univers.
O să încep cu părțile slabe.
În primul rând, aidoma majorității, Evil Dead Burn suferă de boala numită PERSONAJE HANDICAPATE MINTAL ȘI RETARDATE.
Am înțeles că scenariul vrea să atace și teme precum trauma care bântuie generații sau doliul care te omoară pe interior, dar chiar și așa, indiferent de situație, un strop de rațiune tot trebuie să existe.
Fără să dau spoilere, dar cum e posibil să auzi mari bubuieli dintr-un sicriu cu un mort în el, iar tu să te arunci rapid peste el ca să-l deschizi? Indiferent cât de mult ai fi afectat, n-ai cum să faci așa ceva.
Îți bate cineva la ușă, deschizi și vezi că ai în față pe cineva care e mai mult mort și dezgropat, iar tu, în loc să-i închizi ușa, îi faci loc să intre?
Sau apuci în mâini o carte cu inscripții satanice, iar primul lucru pe care-l faci e să citești acele incantații?
Înțeleg că scenariul trebuie să fie convenabil, dar tare mult mi-aș dori să văd mai multe filme horror în care personajele se află în continuare în pericol, deși acestea au gândit corect și rațional, fără să devină retardate și să fugă dinadins spre belea.
În al doilea rând, deși regia este bine realizată, iar întreg filmul fiind o bună demonstrație tehnică, camera hoinărind prin pădure în stilul clasic Raimi, tăieturile sunt rapide și dezorientante, iar efectele practice sunt realizate impecabil, totuși există și o problemă.
Se simte că Sébastien Vaniček are ca hobby preferat body horror-ul, iar asta îi iese perfect. Problema e că în acest film e mult prea îndrăgostit de acțiunea sângeroasă și nu știe când să pună stop.
Adică la un moment dat pierzi șirul și nici nu mai știi care e posedat și cine nu.
La un moment dat, demonii au ca misiune să ajungă la anumite artefacte. Problema mea e următoarea: din ce-am înțeles, când ești posedat de către ei, acestora li se transferă și memoria ta, pentru că sunt multe momente în care reiese bine acest lucru.
Băi, dar demonii știu cele mai insignifiante detalii, dar nu știu unde sunt comorile lor neprețuite ascunse într-o amărâtă de casă, mai ales că cel puțin două personaje care știu acel loc sunt posedate!?!??
Chiar și așa, asta nu înseamnă că filmul nu excelează pe alte planuri.
O primă bilă albă și poate cea mai mare o reprezintă acțiunea grotească, unde sângele este azvârlit pe ecran la nivelul sutelor de găleți, iar membrele amputate zboară într-un mare haos.
Vaniček înțelege că un film Evil Dead trebuie să fie, înainte de toate, un festival al violenței creativ distructive. Nu există jumătăți de măsură, nu există modestie, ci doar nebunia lui Salam pe sistem bolnav și scârbos.
Membrele amputate sunt aruncate cu o generozitate deosebită. Brațe care sunt smulse și folosite ca arme improvizate, picioare care sunt tăiate pentru a împiedica demonii să se miște, capete care sunt zdrobite cu o satisfacție aproape copilărească.
Iar haosul care însoțește aceste momente este extrem de bine coregrafiat și editat.
De asemenea, pe partea horror, trebuie să admit că am tras câteva sperieturi bune, iar una a fost oarecum silențioasă, iar elementul care m-a făcut să îngheț pe scaun a fost un cearșaf de pat.
Actoria este una tipică genului horror, nu putem discuta despre performanțe demne de premii. Însă Souheila Yacoub, în rolul lui Alice, este inima filmului.
Ea joacă o femeie care trebuie să facă față nu doar demonilor, ci și unei familii care o blamează pentru moartea soțului ei.
NOTĂ
Regizorul Sébastien Vaniček demonstrează că înțelege perfect rețeta clasică: camera hoinărește prin pădure în stilul Raimi, tăieturile sunt rapide și dezorientante, iar efectele practice transformă fiecare scenă într-un carnaval al violenței creativ distructive.
Problema lui este că s-a lăsat dus de valul sângeriu și nu a lăsat deloc narațiunea să mai respire.
Din păcate, filmul suferă de aceeași boală care afectează majoritatea producțiilor de groază: personaje care iau decizii atât de lipsite de logică încât devin greu de suportat.
Per total, Evil Dead Burn rămâne o experiență brută și sinceră, poate nu fabuloasă, dar cu siguranță una interesantă și decentă.
