Nu mă luați la bătaie, nu mă huiduiți — acesta a fost primul film cu Meryl Streep pe care l-am vizionat.
Urmează să văd și „tripla de aur” care i-a adus o roabă de Oscaruri, dar am zis să încep cu ceva mai ușor: The Devil Wears Prada.
SINOPSIS
Filmul urmărește parcursul Andreei Sachs (Anne Hathaway), o tânără absolventă de jurnalism care ajunge aproape întâmplător asistentă la una dintre cele mai influente reviste de modă din New York.
Deși nu are nicio afinitate pentru acest domeniu, Andrea acceptă postul ca pe o etapă temporară, fără să anticipeze rigorile, ritmul inuman și presiunea constantă ale unei industrii obsedate de imagine și performanță.
Revista este condusă de temuta Miranda Priestly (Meryl Streep), un redactor-șef cu autoritate absolută, ale cărei cerințe imposibile creează un climat de frică și competiție.
Andrea își împarte zilele între ordine absurde, deadline-uri imposibile și relația tensionată cu colega ei, Emily Charlton (Emily Blunt), o asistentă devotată până la sacrificiu, pentru care revista reprezintă centrul întregii existențe. În acest univers rigid, singura figură de sprijin devine Nigel (Stanley Tucci), editorul de modă care o inițiază pe Andrea în regulile nescrise ale industriei.
EXECUȚIE
Sincer, pentru ditamai namila de om ca mine, total paralel cu domeniul modei, am dat play acestui film cu oleacă de jenă.
Dar ce bine e să ai așteptări reduse. Spun asta pentru că nu mă așteptam ca un film care abordează subiectul modei să-mi placă atât de mult.
Până la urmă, cărui bărbat nu i-ar plăcea să vadă pe ecran o mână de femei extrem de frumoase de la Hollywood?
Acum, zic să ne concentrăm pe film în sine.
La suprafață, The Devil Wears Prada pare un film despre haine, reviste glossy și capriciile unei șefe imposibile.
În profunzime, însă, este un film despre munca dusă la extrem, despre felul în care succesul profesional poate deveni un mecanism de remodelare a identității și despre raportul inegal dintre putere și aspirație într-un sistem elitist.
Moda nu este tratată ca frivolitate, ci ca limbaj social. Hainele devin semne ale apartenenței, ale statutului și ale competenței.
Celebrul monolog al Mirandei despre „cerulean blue” demontează ideea că moda este superficială, arătând că ea este, de fapt, o rețea de influență culturală și economică.
Astfel, filmul nu disprețuiește moda, ci o folosește ca metaforă pentru orice industrie în care gustul, autoritatea și ierarhia decid destine.
The Devil Wears Prada este, în esență, un film despre sacrificiile unei cariere de succes și despre costurile invizibile pe care acestea le presupun.
Filmul arată foarte clar că succesul profesional nu vine niciodată „gratis”. În cazul Andreei, fiecare pas înainte este însoțit de o renunțare: timp personal, relații, spontaneitate, chiar și o parte din identitatea inițială.
Aici vine și marele minus al filmului — minus pentru mine, evident. Nu mi-a plăcut deloc finalul. Dar deloc.
În actul final, Miranda livrează un monolog perfect despre ipocrizie. Oricine și-ar dori să fie acolo, oricine și-ar dori să aibă succes — iar acesta vine, inevitabil, cu sacrificii.
Ce mi-a displăcut complet a fost atât lașitatea protagonistei, cât și reacția ipocrită și toxică a apropiaților ei. Sau să fie, de fapt, invidie?
Fie că vorbim despre iubita mea sau despre un prieten extrem de apropiat sufletului meu, m-aș bucura enorm pentru succesul lui. Asta înseamnă să iubești și să susții pe cineva — să fii conștient că succesul vine la pachet cu anumite sacrificii.
Și, mai ales, să înțelegi că una dintre marile forme de iubire este să lași acea persoană să-și ia zborul către tărâmuri mai bune.
De asemenea, filmul este și ușor amuzant, mai ales când vedem prin ce pățanii absurde trece protagonista.
Cererile absurde ale Mirandei, crizele isterice ale lui Emily și sarcinile imposibile transformă munca într-o succesiune de probe aproape cruciale, mai ceva ca cele de la admiterea la NASA sau MIT — iar filmul știe să le trateze cu autoironie, nu cu dramatism excesiv.
Însă filmul n-ar fi atât de spumos fără „cei patru fantastici” — și nu, nu mă refer la cei din Marvel, ci la cei care livrează niște performanțe extraordinar de solide și mențin ștacheta ridicată: Anne Hathaway, titanica Meryl Streep, Emily Blunt și Stanley Tucci.
Anne Hathaway este ancora emoțională a filmului. Ea oferă Andreei un parcurs credibil, fluid, fără rupturi artificiale: de la stângăcie și vulnerabilitate la competență și luciditate. Vorbim despre o transformare progresivă, pas cu pas, cu mici piedici la fiecare etapă.
Deasupra tuturor planează însă Meryl Streep, într-o performanță deja legendară. Miranda Priestly devine iconică nu prin tirade sau excese, ci prin economia absolută a mijloacelor: o privire, o pauză, un ton ușor coborât.
Și știți ce este cel mai interesant? În actul III, scenariul aruncă perfect mingea la fileu: fiind femeie, toți o consideră nebună, tirană, un dictator terifiant, un diavol fără inimă și scrupule. Dar să fim serioși — dacă era vorba despre un bărbat, am fi spus că face o treabă excelentă, nu-i așa?
Emily Blunt aduce nerv, ritm și un comic tăios. În contrapunct vine Stanley Tucci, cu o eleganță calmă și o melancolie discretă. Nigel este liantul filmului: mentor, confident, martor al mecanismului.
Împreună, cei patru creează un ecosistem perfect calibrat. Niciunul nu domină inutil, niciunul nu rămâne în umbră.
NOTĂ
Ce surpriză plăcută!
Cu inteligență și umor, filmul spune adevărul despre munca dusă la extrem și despre prețul succesului.
Forța lui stă în echilibru: este amuzant fără a fi superficial, critic fără a fi moralizator. Sacrificiile unei cariere de succes sunt prezentate ca realități inevitabile, dar nu obligatorii pentru toți.
A fost o încălzire cinstită pentru The Devil Wears Prada 2, așa că, până atunci, îi ofer un 8 curat — nu de alta, dar nici nu vreau să am probleme cu Miranda.
