Nuremberg

Bun venit la lecția anuală de istorie cu și despre naziști.

De data aceasta, lectorul cursului este filmul Nuremberg, scris și regizat de James Vanderbilt.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară în jurul pregătirilor pentru procesele istorice de la Nuremberg, unde liderii regimului nazist urmează să fie judecați.

În centrul poveștii se află dr. Douglas Kelley (Rami Malek), un psihiatru al armatei americane, însărcinat cu evaluarea mentală a principalilor acuzați. Misiunea lui nu este una simplă: înainte ca inculpații să fie aduși în fața tribunalului, trebuie stabilit dacă aceștia sunt apți psihic să răspundă pentru faptele lor.

Cea mai tensionată relație se dezvoltă între Kelley și Hermann Göring (Russell Crowe), fostul lider nazist carismatic, inteligent și extrem de sigur pe sine. Între cei doi se naște un joc psihologic subtil, în care fiecare conversație devine o confruntare de idei, orgolii și manipulări.

EXECUȚIE

După o pauză de 10 ani de la ultimul său lungmetraj (Truth – n-am auzit mai deloc despre el), James Vanderbilt revine la cârma de autor complet, el cochetând mai mult și mai bine pe partea de scenariu.

Și da, Nuremberg este abia al doilea film de lungmetraj regizat de acesta. ȘI DA, PARE-SE CĂ OMUL LE ARE PE AMBELE PALIERE (REGIE ȘI SCENARIU).

Filmul surprinde o lume aflată într-un moment de suspendare morală. Războiul s-a încheiat, dar consecințele sale sunt încă vii, iar nevoia de justiție este amestecată cu dorința de înțelegere.

Astfel, Nuremberg este un film cu și despre război, dar nu acel război clasic din tranșee, ci cel psihologic.

Este confruntarea dintre rațiune și ideologie, dintre adevăr și autojustificare, dintre justiție și negare. În locul armelor, filmul folosește dialogul, privirea și tăcerea ca instrumente de luptă.

Acest război se poartă în săli de interogatoriu, în birouri austere și în mintea personajelor, acolo unde vinovăția este disecată, reinterpretată sau refuzată.

Fiecare conversație devine o bătălie a inteligenței și a controlului, în care miza nu este cucerirea unui teritoriu, ci stabilirea adevărului și a responsabilității morale.

Iar toate acestea gravitează în jurul relației dintre Kelley și Hermann Göring – motorul invizibil al filmului Nuremberg, scânteia care alimentează constant tensiunea și menține filmul viu, chiar și în absența oricărei acțiuni spectaculoase.

Kelley este vocea rațiunii, în timp ce Göring este vocea manipulării. Între cei doi se construiește un dialog tensionat, în care logica și știința se confruntă cu retorica, seducția intelectuală și distorsionarea adevărului.

Kelley abordează fiecare întâlnire cu rigoare profesională. El caută fapte, coerență, cauze psihologice. Rațiunea lui este una metodică, menită să clarifice și să stabilească limite clare între sănătatea mentală și responsabilitatea penală.

Göring, în schimb, nu caută adevărul, ci controlul. Manipularea lui nu este agresivă, ci rafinată. El folosește limbajul logicii pentru a crea confuzie, relativizează crimele și transformă ideologia în argument moral.

Prin inteligența și calmul său, încearcă să slăbească certitudinile lui Kelley, să-l atragă într-o zonă gri, unde vina devine discutabilă.

Și știți ce este cel mai horror la acest personaj? Iar o zic din perspectiva spectatorului: chiar ajungi să te „îndrăgostești” de acest personaj diabolic, în sensul că modul cum își articulează cuvintele, jovialitatea acestuia, umorul acestuia – toate acestea te fac să-ți spui: „Băi, cred că aș sta la o vorbă cu tipul ăsta!”. Atât de multă inteligență diabolică zace în acest Göring.

Toate aceste tensiuni, idei și confruntări sunt susținute de o actorie monumentală.

Rami Malek îl interpretează pe Douglas Kelley cu o sobrietate calculată, transformând rațiunea într-o prezență calmă, dar tensionată. Jocul său interiorizat reflectă lupta dintre profesionalism și impactul emoțional al întâlnirilor cu inculpații.

Deși misiunea lui principală este să scoată miezul canceros al răului la suprafață, ca mai apoi să fie extirpat, în același timp, în sufletul său, încearcă să găsească și o oază de lumină în acest hău.

În contrapunct, Russell Crowe oferă un Hermann Göring tulburător prin control și inteligență. Îmi era dor de un astfel de rol magistral din partea lui. Și cred că nu exagerez cu nimic când spun că este cel mai bun rol al său din ultimii 10 ani.

Din punct de vedere regizoral, Nuremberg se prezintă impecabil.

Regia filmului Nuremberg este una sobră, controlată și profund conștientă de greutatea subiectului; aș zice chiar că tinde spre una minimalistă, fiind lipsită de spectacol sau alte artificii care să aducă gratuități.

James Vanderbilt știe să creeze tensiune, șoc, ba chiar și dramă, iar la palierul emoțional, Nuremberg vine cu niște imagini cu adevărat cutremurătoare.

Și apropo, că tot mi-au fost umplute frigiderele de către sectanții filmului Cravata Galbenă, pentru că am criticat filmul pe baza lipsei de autenticitate, în special faptul că filmul a fost vorbit aproape complet în engleză.

Eh, uite că actorii din Nuremberg au învățat germană pentru acest film. Nu cât pentru două ore și jumătate, dar cât să fie extrem de autentic, deoarece scenariul este extrem de inteligent din acest punct de vedere: știe cum să se folosească de vorbitul în engleză și cel în germană.

NOTĂ

Chiar nu înțeleg de ce acest film nu primește mai multă recunoaștere la decernările din industrie. Probabil e slab PR-ul, pentru că, din păcate, pe asta se bazează mai nou această industrie.

Departe de a-l jigni pe Benicio del Toro, este un actor excepțional, dar să-mi fie cu iertare, rolul său din One Battle After Another este unul insignifiant, iar în cazul de față, Russell Crowe este o bestie a naturii, iar acesta nu a primit mai nicio nominalizare la Golden Globes sau să se afle în predicțiile de specialitate pentru Premiile Oscar.

Nuremberg este un film despre război, dar nu despre cel al armelor, ci despre războiul ideilor, al conștiinței și al responsabilității morale.

Nuremberg nu oferă alinare și nu promite vindecare completă, ci propune asumarea lucidă a trecutului ca singură formă posibilă de justiție.

În cele din urmă, filmul transmite un mesaj clar și tulburător: răul nu trebuie demonizat pentru a fi condamnat, ci recunoscut în formele sale raționale și aparent normale.