Probabil, mare hit al anului lansat de Netflix – Frankenstein, un film regizat și scris de mărețul, Guillermo del Toro.
SINOPSIS
Ce s-ar mai putea spune despre povestea scrisă de Mary Shelley?
Victor Frankenstein (Oscar Isaac), un tânăr doctor dintr-o familie aristocrată, devine obsedat de ideia de a înfrunta moartea.
După ce este dat afară de la universitate pentru un experiment controversat, el primește sprijin financiar din partea unui miliardar (Christoph Waltz) și creează o creatură (Jacob Elordi) din părți de cadavre.
Începuturile experimentului său par promițătoare, dar pe măsură ce creatura se dezvoltă, Victor se confruntă cu implicațiile propriilor sale acțiuni, iar relația sa cu ființa creată devine tot mai complicată.
Prin preajmă, apare și mult prea frumoasa Elisabeth (Mia Goth), care pune tuturor bărbaților, fie ei vii sau morți.
De acolo, știm cu toții ce se întâmplă.
EXECUȚIE
O să încep din start cu ce nu mi-a plăcut, mă rog, mult spus nu mi-a plăcut. Spre deosebire de Pinocchio, al nostru Del Toro face un pas în spate în privința inovației, filmul de față nu vine cu nimic nou față de materialul sursă.
Aici, doar a mai lungit și modificat puțin cartea, atâta tot, fără a aduce o pată de culoare total nemaivăzută romanului.
Chiar și așa, este un film Frankenstein făcut și angrenat în cinematografia contemporană, și fără îndoială – Cea mai bună adaptare a romanului făcută vreodată.
Nici nu știu cu ce să încep…
În primul rând, vizualul este unul de basm, în sensul că îmbină estetica gotică cu o atmosferă aproape suprarealistă, care evocă atât frumusețea, cât și teroarea unei lumi imaginare, dar profund umane.
Decorurile sunt bogate, cu un aer de castel medieval, dar și cu detalii de arhitectură gotică și elemente de tehnologie futuristă, care sugerează contrastul dintre trecut și viitor, tradiție și inovație.
Ca să nu mai vorbesc despre vestimentația superb croită.
Chit că sunt băiat, trebuie să recunosc că rochiile și accesoriile purtate de Elisabeth m-au fermecat complet. Pur și simplu abia așteptam o nouă scenă cu ea ca să văd ce culoare va avea următoarea costumație sau ce accesoriu deosebit va purta.
Rămânem în continuare în zona vizualului unde bineînțeles că nici aici cineastul mexican nu se dezminte de la spectacolul grotesc.
Iar având în vedere contextul poveștii, este de la sine înțeles că decapitările, tranșări ale membrelor sau sângele care țâșnește peste tot sunt la ordinea zilei.
Să vă mai zic că nu avem parte de CGI? Că mai toate construcțiile sunt reale sau că unele au fost construite de la ZERO, precum acea corabie?
Din punct de vedere tematic, aici, Del Toro aduce o și mai mare dimensiune filosofică a poveștii.
Ce se întâmplă atunci când omul încearcă să se ridice deasupra condiției sale?
Filmul explorează obsesia lui Victor Frankenstein (Oscar Isaac) de a învinge moartea. Dorința lui nu mai este doar una științifică, ci devine un act de orgoliu, de auto-divinizare.
El nu acceptă limitele impuse de natură și își asumă rolul de creator, fără să fie pregătit pentru consecințele morale ale acestui gest.
Practic, este răspunsul furibund al naturii atunci când omul încearcă să devină Dumnezeu.
Victor nu este capabil să-și asume responsabilitatea pentru ființa pe care a adus-o în lume. Aici apare conflictul fundamental: nu simplul act al creației este condamnabil, ci abandonul.
Astfel, ne arată că nu este suficient să creezi, trebuie să fii capabil să protejezi și să educi ceea ce ai adus la viață.
Aici, aș putea spune că este o analogie și către viața de părinte – Oricine poate să dea naștere, dar nu oricine poate să fie și un părinte bun, nu oricine poate să devină acea figură care pentru copil să fie tutore, părinte și prieten.
Ei bine, iar de acum încolo intrăm în latura emoțională a filmului care m-a rupt complet, aceasta fiind prezentă mai mult în actul III.
Frankenstein vorbește și despre identitatea și căutarea propriei naturi.
Creatura, deși născută din violență, își dorește să fie înțeleasă, să aparțină, să iubească. El nu este inițial un monstru. Devine monstru prin felul în care este tratat de ceilalți.
Ești cine ești sau ești ceea ce lumea îți spune că ești? Creatura încearcă să înțeleagă dacă are un suflet și, mai important, dacă merită să fie iubit.
Creatura este simbolul celui marginalizat, respins și condamnat pentru ceea ce este la suprafață. Filmul reflectă modul în care societatea exclude ceea ce nu înțelege.
Marginalizarea devine motorul violenței – Ce sens are să-l ascultăm? Ce sens are să ne uităm în sufletul acelei persoane? Dă-l dracu! Ce să ai de vorbit cu o persoană care are nasul strâmb sau care are corpul deformat?
Din păcate, cam despre asta e vorba în ziua de azi, ba chiar, așa a fost mereu.
Și bineînțeles că avem parte și de povestea de dragoste, unde Elisabeth (Mia Goth) reprezintă contrapunctul moral al filmului.
Ea este legătura dintre uman, sensibil și fragil, plus simbolul posibilității de vindecare și, în același timp, al prețului pe care îl plătește inocența când este prinsă lângă oameni distruși de propriile obsesii.
Actoria este magistrală, întreaga distribuție își livrează partiturile într-o manieră de zile titanice.
Oscar Isaac, în rolul lui Victor Frankenstein, joacă nu doar un om de știință obsedat, ci un suflet sfâșiat între geniu și autodistrugere. Privirea lui transmite totul: obsesia, frica, goliciunea emoțională și, în final, ruina.
Mia Goth, ca Elisabeth, este inima emoțională a filmului. În sfârșit, o văd într-un film adevărat, unde poate să-și etaleze talentul mastodontic, nu în rebuturile de doi bani în care a mai jucat în trecut.
Ea evită clișeul și o construiește pe Elisabeth ca pe o femeie cu luciditate, devotament și o formă de fragilitate puternică. În tăcerile ei, în felul în care privește sau atinge, Goth exprimă empatia pe care celelalte personaje nu o pot oferi.
Aș putea spune că este acea lumină de la capătul tunelului întunecat, este acea primă floare care înflorește după furtună.
Însă magnum opus-ul actoricesc este fără îndoială – Jacob Elordi.
Fără a se baza pe replici lungi sau dramatice, Elordi joacă prin corp, privire și respirație. El face vizibilă durerea unei ființe care nu a cerut să se nască și care învață singur ce înseamnă să fii respins.
Nu portretizează un monstru, pentru că nu este, ci un suflet în căutarea sensului propriei existențe, un om care pe parcurs a învățat despre minunile vieții, despre altruism, bunătate și iubire.
Știți care este paradoxul poveștii? Creatura este mai umană decât creatorul său, ea înțelege cu adevărat care este sensul vieții.
NOTĂ
Într-un final, această epopee ridică o simplă, dar grea întrebare: Ce ne face cu adevărat oameni?
Carnea? Inteligența? Sau capacitatea de a simți, de a suferi și de a iubi?
Umanitatea nu se măsoară prin origine, ci prin ceea ce ajungi să trăiești și să înțelegi. În acest sens, creatura este mai vie, mai conștientă și mai profundă decât Victor, ba chiar mai vie decât noi, privitorii, oamenii de rând.
Ea îi depășește pe mulți tocmai prin capacitatea sa de a îmbrățișa fragilitatea vieții, nu de a o controla.
În cele din urmă, Frankenstein este o meditație asupra limitelor omului și a consecințelor curajului de a se crede mai presus de ele.
Din fericire pentru mine, aceasta a fost a doua variantă a poveștii, prima fiind chiar originalul din 1931, așa că nu pot spune că am ajuns să mi se ia de acest basm.
