Atenție! Urmează un film cu un puternic impact emoțional.
Pororoca, un film regizat de Constantin Popescu.
SINOPSIS
Premisa este extrem de simplă, scurtă, dar și cât se poate de apocaliptică.
Tudor (Bogdan Dumitrache) și Cristina (Iulia Lumânare) formează un cuplu de treizeci și ceva de ani, care duce o viață obișnuită, împreună cu cei doi copii ai lor.
Cotidianul lor liniștit este spulberat brusc într-o duminică, atunci când fiica lor, Maria, dispare fără urmă în timp ce se joacă în parc.
EXECUȚIE
Pororoca – sau cum să nu mai fii om după vizionarea unui film. Cam așa ar suna alternativa titlului dacă ar fi să mă leg de propria experiență de vizionare.
Așa cum reiese din sinopsis, vorbim despre o dramă care spintecă munții, care seacă oceanele și îngheață cei mai încinși vulcani ai lumii.
Vă sfătuiesc să nu mergeți pe fenta pe care am mers și eu inițial, adică cea de a căuta partea de thriller, de investigație, pentru că nu este deloc despre asta.
Fundația principală a filmului se fixează pe dramă, pe modul în care omul aflat în fața unei asemenea tragedii începe să se deterioreze pe interior.
De aici și simbolistica titlului. Recunosc, m-am documentat, pentru că habar nu aveam de unde provine.
Titlul filmului face referire la fenomenul natural „pororoca” – o viitură imprevizibilă și devastatoare –, simbol al modului în care destinul lovește violent și ireversibil în existența unei familii obișnuite.
Filmul nu urmărește misterul dispariției, ci mai ales golul devastator lăsat în urma ei. Trauma nu este doar evenimentul în sine, ci timpul care trece fără răspunsuri, fiecare zi fiind o luptă cu speranța și neputința.
Ritmul extrem de lent al peliculei nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă, mi s-a părut justificat.
Lentoarea are legătură directă cu transformarea protagonistului. Procesul se desfășoară încet, cu fiecare zi care se stinge, el apropiindu-se tot mai mult de autodistrugere.
Tudor, tatăl, este cel care o însoțea pe Maria în parc în momentul dispariției. Vinovăția lui devine punctul central al filmului, iar incapacitatea de a-și ierta propria „neatenție” îl împinge către obsesie.
Această spirală psihologică îl transformă dintr-un părinte normal într-un om care nu mai poate trăi în prezent.
Un eveniment atât de tragic afectează și exteriorul – filmul vorbește și despre izolarea în suferință și incapacitatea de a împărtăși trauma.
Cristina și Tudor reacționează diferit la tragedie: ea se retrage, el devine tot mai obsedat de aflarea adevărului.
Această divergență rupe familia, arătând că durerea nu doar unește, ci și dezbină.
Însă punctul stelar al filmului este actorul principal. Bogdan Dumitrache (Tudor) oferă una dintre cele mai mari prestații actoricești pe care le-am văzut vreodată în cinema-ul românesc.
Jocul său trece de la calm și firesc la dezastru emoțional și obsesie, fără gesturi teatrale, ci printr-un realism sfâșietor.
Este un tur de forță al destrămării interioare, marcat de subtilitate și forță psihologică. Ca să nu mai zic că actorul a slăbit peste 10 kg pentru acest rol. Evident, și-a câștigat premiul Gopo pe merit.
Lângă el, Iulia Lumânare (Cristina) joacă rolul contrapunctului tăcut și fragil, o mamă care se închide în sine și refuză să împartă durerea. Are o scenă în bucătărie care m-a distrus complet.
Din punct de vedere emoțional, Pororoca se numără printre puținele filme românești care m-au făcut să plâng. Cred că doar acesta și Băieții buni ajung în rai m-au obligat să scot șervețelele.
Important este că scenariul nu caută emoția prin artificii gratuite. Totul vine natural, prin reacțiile personajelor.
Regizoral, filmul este impecabil. Deși este o dramă profundă, există și momente tensionante, datorită scenelor filmate adesea fără tăieturi, ceea ce accentuează senzația de realism și face tensiunea să crească organic.
Coloana sonoră e aproape inexistentă, lăsând loc doar zgomotelor cotidiene. Această tăcere face filmul și mai apăsător.
Totuși, există și puncte slabe.
Deși nu am avut o problemă cu ritmul lent, m-au deranjat câteva cadre lungite de pomană, care nu aveau sens.
Ce relevanță avea o scenă de 3 minute în care copilul spune că nu-i plac roșiile, că vrea iaurt și apoi desert? Sau o scenă de 30 de secunde cu protagonistul privind un acvariu cu pești?
De asemenea, investigațiile părinților par superficiale, în special în primele zile.
Dacă îți pierzi copilul, oare nu ar fi fost logic să faci ture de oraș încă din prima seară, nu să chemi prietenii pentru anchetă? Probabil aici vorbim de mintea distrusă, incapabilă de coerență și luciditate.
NOTĂ
La final am rămas cu un gust amar din cauza lipsei de finalitate, dar după ce am reflectat, mi-am dat seama că nu este un thriller. Și mă repet: nu căutați în Pororoca partea de investigație, nu despre asta este vorba.
Are niște hibe care m-au deranjat, dar per total este printre cele mai interesante filme românești din ultimii ani, ieșind din tipare din multe puncte de vedere.
E un 8 solid, dar dat cu părere de rău. Mi-ar fi plăcut să-l duc la 9, dar acele puncte slabe au contat mult pentru mine.
