Cu ocazia acestui film, acest blog își rupe ața în materie de Paul Thomas Anderson.
Așadar, fără alte comentarii, haideți să discutăm despre One Battle After Another.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea lui Bob Ferguson (Leonardo DiCaprio), un fost activist revoluționar care trăiește retras cu fiica sa, Willa (Chase Infiniti), până când un vechi dușman reapare în viața lor.
Filmul începe cu o acțiune a grupului revoluționar „French 75”, condus de Perfidia Beverly Hills (Teyana Taylor), care eliberează migranți de la o închisoare de la granița dintre Mexic și SUA.
După 16 ani, Bob, acum cunoscut sub numele de Ferguson, trăiește în anonimat până când Colonelul Steven J. Lockjaw (Sean Penn), un fost ofițer militar cu viziuni extremiste, reapare și o răpește pe fiica sa.
EXECUȚIE
Filmul este un blockbuster, un film comercial mare (comercial de bună calitate), dar făcut după chipul și asemănarea lui Paul Thomas Anderson, așadar, să vă așteptați la un film care se duce extrem de mult pe o traiectorie artistică.
Așa după cum reiese din sinopsisul pe care l-am scris, avem parte de lupte grele, bombardamente, scene în care mitralierele sunt descărcate la foc automat, în care sângele stropește ecranul și alte nefăcute petrecute într-un război.
Însă, spectacolul grandios doar învelește conținutul poveștii, care este extrem de suculent: politică, extremism și societate.
Anderson ne trimite direct în realitatea noastră crudă, în special în SUA, care se vrea a fi Pământul Democrației, dar din păcate, în acest moment, totul este doar un vis.
America care-n acest moment, condusă de Nea Portocală Donald Trump, îi interzice emisiunea lui Jimmy Kimmel doar din simplul fapt că prezentatorul a criticat administrația prezidențială, nu a amenințat cu moartea sau cine știe ce gesturi violente.
Acolo unde un gură-spartă activist, Charlie Kirk, a fost asasinat din cauza opiniilor sale politice, iar una dintre opiniile sale era justificarea și folosirea fără probleme a armelor. Practic, a fost ucis pentru fix ceea ce milita.
Și apropo, acesta a fost ucis fix de un republican.
Tot în același timp, tot legată de această tragedie, majoritatea (nu toți) celor de stânga se bucură de moartea unui om, moarte care a survenit în urma unui gest primitiv.
Acum, că rezonezi sau nu cu omul, chiar dacă nu ești de acord cu afinitățile sale politice, asasinarea lui sub ochii propriei familii nu trebuie să aibă vreo justificare.
Mai ales că astfel de oameni pot fi extrem de ușor de ignorat. Cum? Pur și simplu să nu-i mai bagi în seamă, iar cu timpul își vor pierde din notorietate.
Să mai continui cu reclama de la blugii American Eagle făcută de Sydney Sweeney, unde a fost făcută în ultimul hal, că cică ar fi vreo mare fascistă.
Vedeți, tocmai ce-am găsit hăbăuci în ambele tabere, extrema stângă e la fel de gravă ca extrema dreaptă, viceversa fiind cât se poate de valabilă.
În cazul de față, în context cu acest One Battle After Another, personajele reflectă două fețe ale extremismului: revoluționarul idealist (Ferguson) și militarul fanatic (Lockjaw).
Filmul nu idealizează niciun pol, ci sugerează că ambele pot duce la distrugere dacă sunt duse la limita extremă.
Lecția devine una despre pericolul polarizării și despre necesitatea unui dialog între forțe contrare, altfel conflictul devine permanent „o bătălie după alta”.
Haosul se poate propaga rapid, iar filmul ne demonstrează extrem de ușor, iar legat de asta, trebuie să recunosc că a existat o scenă care m-a surprins, acolo fiind vorba de o revoltă.
De asemenea, filmul mai vorbește despre moștenirea trecutului și imposibilitatea de a fugi de el.
Bob Ferguson (Leonardo DiCaprio), fost activist radical, trăiește retras, încercând să lase în urmă luptele revoluționare ale tinereții. Dar trecutul revine brutal odată cu apariția colonelului Lockjaw (Sean Penn) și răpirea fiicei sale.
Anderson arată că istoria personală și colectivă nu poate fi ștearsă, că fiecare alegere, fiecare ideal abandonat se întoarce să ceară socoteală.
Din punct de vedere regizoral, Anderson rămâne fidel stilului său unic: îmbină ironia și grotescul cu profunzimea dramatică, regia alternând între exces și subtilitate.
Multe momente în care camera rămâne fixă, încadrare genială, nelipsita coloană sonoră care mai mereu este prezentă de-a lungul filmului, fiind un adevărat catalizator de tensiune și adrenalină.
Inițial am avut câteva sentimente mixte, dar într-un final m-am orientat către varianta IMAX și bine a meritat, acolo m-am bucurat de un sunet extrem de bine masterizat și de o imagine aproape fidelă celei naturale, mai exact, One Battle After Another fiind tras pe peliculă de 35 mm.
Iar din ce-am comentat până acum, ăsta a fost și primul gând pe care l-am avut în sala de cinema în timp ce vizionam filmul – Sinners și-a găsit nașul la Premiile Oscar în materie de tehnic.
Din punct de vedere actoricesc, lucrurile sunt destul de interesante.
În primul rând, Leonardo DiCaprio livrează o partitură foarte bună, serioasă, uneori și extrem de sumbră, mai ales când acesta simte că odrasla lui este pusă în pericol. Însă, sincer vorbind, nu mi se pare o performanță stelară, demnă de marile premii.
În schimb, o surpriză plăcută a fost interpretarea lui Chase Infiniti, care se află la marele debut în materie de filme, iar pentru o primă performanță într-o peliculă de asemenea anvergură – pfuuu, fata a jucat GENIAL.
Ea nu joacă doar rolul de fetița lui tati, din contră, toate peripețiile conduc la un drum de maturizare, un drum în care se confruntă cu apartenența la grup, o cercetare a propriei identități și a rădăcinilor.
Însă apogeul actoricesc este reprezentat de Sean Penn, care portretizează un antagonist magistral, pur și simplu eclipsează fiecare membru al distribuției.
Lockjaw întruchipează forța brută și bolnavă a autorității militarizate, incapabilă de compromis. Este portretizat ca un „monstru” al prezentului, dar și ca o umbră a trecutului lui Ferguson.
E nevoie doar să-ți arunce o privire nemiloasă și o să înghiți în sec din cauza fricii.
De asemenea, mi-a plăcut maxim paradoxul cu care este construit, deși acesta este ultimul xenofob și rasist, în același timp este excitat la maxim când vine vorba de femei de culoare.
GENIAL! Eu unul cel puțin am interpretat asta ca ipocrizia multora dintre persoanele de genul, care înjură ca la gura cortului persoanele homosexuale, dar când vine vorba de lesbiene, pur și simplu rup pornachele în două.
NOTĂ
Cu excepția unor momente moarte, în rest nu am ce să reproșez acestui film.
Pare-se că PTA a făcut un produs ceva mai accesibil, probabil din dorința de a câștiga în sfârșit acel nenorocit de Premiu Oscar.
E adevărat, omul e oarecum împlinit, a câștigat Premiul la Cannes pentru Cea mai bună regie, dar să nu-mi zică mie cineva că nu-l interesează să-și completeze vitrina cu acel omuleț auriu.
Cât despre film, acesta este o meditație asupra ciclicității istoriei, asupra felului în care trecutul ne bântuie și asupra imposibilității de a scăpa de extreme atunci când dialogul și empatia lipsesc.
Personajele: Ferguson, Lockjaw, Willa – devin simboluri ale unor forțe mai mari decât ele: idealismul trecutului, extremismul prezentului și fragilitatea viitorului.
Iar mesajul transmis de Paul Thomas Anderson este clar: dacă nu învățăm să ieșim din logica luptei permanente, viața noastră nu va fi decât „o bătălie după alta”.
