Mergem în 2014, când la ediția Gopo din acel an, Poziția copilului a ieșit triumfător.
SINOPSIS
Cornelia Keneres (Luminița Gheorghiu), o arhitectă din înalta burghezie bucureșteană, încearcă să-și salveze fiul adult, Barbu (Bogdan Dumitrache), de consecințele unui accident rutier în care a ucis un adolescent.
Ea este centrul de comandă, deoarece soțul ei, Aurelian (Florin Zamfirescu), este ultima cârpă, nescoțând niciun sunet în fața ei.
Folosindu-și influența, relațiile și resursele, Cornelia intervine obsesiv în anchetă, încercând să mușamalizeze cazul și să-și protejeze fiul cu orice preț.
EXECUȚIE
Ca o mică și ușoară comparație, filmul se aseamănă cu Tata mută munți, doar că de la o poveste unde chiar mai puteam să eman empatie, aici m-am confruntat cu o poveste care mi-a generat multă scârbă.
Avem în față o poveste care te face să te simți cel mai mic și insignifiant om de pe acest pământ, asta dacă nu ai în agenda telefonică acele persoane de sus, acele relații, acele sfori care să te ajute să scapi din rahat.
A fost de-a dreptul cutremurător să observ cum cei bogați stau liniștiți la masă și parlamentează planul de scăpare al ratatului lor de copil (mă rog, mult spus copil, ditamai bărbatul), iar în cealaltă parte să văd o familie distrusă pe viață, deoarece sunt nevoiți să-și conducă propriul copil pe ultimul drum.
Vedem o clasă superioară, obișnuită să navigheze printr-un sistem corupt, unde relațiile personale, pilele și banii devin mai puternice decât legea.
În acest context, accidentul rutier este mai degrabă un catalizator: nu atât drama victimei contează pentru Cornelia, cât păstrarea intactă a vieții privilegiate a fiului ei, un gunoi infect ordinar.
Acum, să-mi fie cu iertare, dar alte etichete nu găsesc pentru maniacii vitezei.
V-am tot zis că filmul seamănă cu opera lui Daniel Sandu, Tata mută munții, pentru că și aici filmul te lovește în plex cu o întrebare pe care, invariabil, n-am cum să nu ți-o adresezi.
Dacă aș fi în situația ei, aș proceda la fel? Dacă aș avea puterea necesară, ar trebui să-mi salvez copilul de pârnaie?
Realist vorbind, cred că toți ne-am dori să avem pârghiile necesare pentru a scăpa de necazuri – doar să dăm un simplu telefon și problema respectivă să fie rezolvată.
Dar e etic și moral? Putem însă să trăim liniștiți cu așa ceva? Să trăim, că la polul opus se află niște oameni simpli care sunt distruși.
Din păcate, unii trăiesc foarte bine.
Un alt lucru pe care l-am semnalat în film și care se reflectă și-n realitate este ipocrizia românului, cel care strigă că este furat de politicieni, că avem o țară coruptă și alte scandări de genul, care sunt de altfel și corecte.
Dar, în același timp, înainte de corupția de sus, FIX ROMÂNUL, cel aflat jos, e primul care pleacă cu „Hai că știu eu o combinație, o șpârlă.” sau „Lasă că merge și așa, nu se prind fraierii.”
De asemenea, filmul este și o meditație despre relația complexă dintre mamă și fiu, o relație unde iubirea maternă, firească și instinctivă, alunecă într-un teritoriu toxic, sufocant.
Cornelia își iubește fiul, dar această iubire se manifestă prin control absolut și incapacitatea de a-l lăsa să-și asume singur responsabilitatea pentru propriile decizii.
Drama nu este doar a unui accident rutier, ci a incapacității unei familii de a se desprinde dintr-un mecanism de dependență emoțională și de privilegii sociale.
Pe plan actoricesc, Luminița Gheorghiu joacă magistral, aceasta câștigând și Premiul Gopo pentru Cea mai Bună Actriță în Rol Principal, premiu cât se poate de meritat.
Aceasta interpretează fabulos acea femeie aristocrată, arogantă, cea care crede că toată lumea trebuie să plece capul în fața ei. Ca să nu mai zic de atitudinea ei, care cerșește numai pumni în gură și flegme între ochi.
Și restul distribuției își livrează bine treaba. Bogdan Dumitrache joacă foarte bine rolul băiatului intoxicat de comportamentul lipicios și veninos al mamei sale, care nu-l lasă să respire.
Dar în rest… cu toată admirația eternă pentru Vlad Ivanov, nu mi s-a părut că a făcut un rol demn de Premiul Gopo, totul rezumându-se la 10 minute de stat la o cafea cu protagonista peliculei, atâta tot.
Nu zic, joacă bine, dar realist vorbind, departe de a livra vreo partitură epocală și fenomenală demnă de acel premiu, așa cum a fost în 4, 3, 2 al lui Mungiu sau Un pas în urma serafimilor.
CU DRAGOSTE PENTRU CNC
Citez dintr-o știre de acum câțiva ani – Adevărul relatează:
„La concursul din iulie 2010 al Centrului Național al Cinematografiei (CNC), filmul Poziția copilului, care a câștigat Ursul de Aur la Berlin, a fost respins de la finanțare cu nota 6,34, în timp ce un film ca Ultimul corupt al României al lui Sergiu Nicolaescu obținea 1.561.841 RON. Lungmetrajul lui Nicolaescu, apărut pe ecrane în 2012, nu a participat la niciun festival, a fost foarte prost primit de critica de specialitate și nu s-a bucurat nici de succes de box-office…”
Cică la CNC se refuză finanțări pentru scenarii îndrăznețe. DACĂ CINEVA ÎMI ZICE CĂ ĂSTA E VREUN SCENARIU CARE NECESITĂ VREO PRODUCȚIE MAMUT, ATUNCI…
Atenție! Iar bugetul filmului a fost de 750.000 de euro, o sumă corectă și cinstită. Ce dovadă mai vreți că această instituție e o hazna infectă unde se spală bani.
NOTĂ
Filmul este o radiografie a unei Românii postcomuniste, unde vechile reflexe – corupția, nepotismul, relațiile de „pile și cunoștințe” – persistă și afectează dreptatea.
În același timp, este și o critică la adresa educației hiperprotectoare, care produce adulți incapabili să-și asume consecințele faptelor lor.
Nu e nimic greșit ca un părinte să aibă grijă de copil, să-l ajute și să-i ofere susținere. Dar, de la un moment dat, odrasla trebuie lăsată liberă și să răspundă de propriile fapte. Totuși, vorbim de un criminal.
Un film bine jucat, corect orchestrat și bine structurat – 8 cinstit!
