Văd ceva mai târziu acest Hurry Up Tomorrow, dar nu regret deloc.
Acesta este debutul lui The Weeknd în cinematografia mare, artistul venind după dejecția ordinară de serial numită The Idol.
SINOPSIS
Abel Tesfaye („The Weeknd”) joacă rolul unei versiuni fictive a sa, un muzician de succes care se luptă cu insomnia, anxietatea și pierderea vocii după un concert dificil.
Aflându-se într-un moment de criză personală, el este atras într-o călătorie introspectivă de o fană misterioasă, Anima (Jenna Ortega), ale cărei intenții devin din ce în ce mai enigmatice – și chiar periculoase.
Între timp, managerul său, Lee (Barry Keoghan), încearcă să-și mențină cariera pe un curs normal, pe fondul tensiunilor emoționale.
EXECUȚIE
Nu sunt un fan al muzicii sale, dar trebuie să recunosc că omul are talent și este incredibil de șmecher pe felia lui. Fiind un muzician și mai ales un producător de excepție.
Însă când vine vorba de cinematografie, omul se transformă în The Monday.
O spun sincer: „Băi, The Weeknd, mânca-ți-aș talentul tău! Lasă-te, frate, de meseria asta de om de film, că ești praf ordinar și original.”
Filmul se dorește a fi o lucrare artistică despre propriul sine, despre traume și despre demonii interiori care ne afectează atât fizic, cât și psihic.
Mai ales că filmul vine și cu niște elemente de suprarealism care vor să aducă în discuție mintea zdruncinată și confuză a protagonistului.
Bănuiesc că filmul s-a dorit a fi unul biografic artistic, că altfel nu-mi dau seama de ce The Weeknd a jucat cu propriul său nume real.
Îmi pare rău pentru el dacă mai are probleme și încă este bântuit de aceste traume.
Dar îi recomand un psiholog, nu o zic ca răutate, din contră, e un lucru mare și sănătos să ceri ajutor.
Nu trebuie să-și verse frustrările în cinematografie, că dacă mai văd un produs făcut de el, jur că ajung la psihiatrie.
Vă spuneam mai devreme de acea atmosferă suprarealistă, ce ține de spectrul visului, ei bine acel segment este executat printr-un montaj apocaliptic de nu am priceput o notă de acolo.
De asemenea, acest film ar merita să fie vizionat la 4DX.
„Băi, nebunule, ce tot îndrugi acolo? Ce treabă are 4DX cu un astfel de film?”
Are! Pelicula vine cu o imagine incredibil de bine compusă prin zeci, mii și trilioane de rotiri la 360 de grade de mi-a învârtit creierul din cauza numărului apocaliptic de mare de astfel de secvențe.
O altă chestie care m-a adus în pragul spumelor a fost înșiruirea unor credite pe parcursul continuu al primelor 25 de minute.
Pur și simplu era minutul 25 iar o mică, dar generoasă bucată din ecran era umplută cu mențiunea celui care a cărat pixurile în birou și cel care i-a făcut freza lui The Weeknd.
Actoria nu că este de Lemn Tănase, este inexistentă, de parcă actorii joacă rolurile pe datorie.
The Weeknd, care a fost nevoit să se interpreteze pe el însuși, a fost praf de la A la Z, stând într-o singură grimasă tot timpul, având niște reacții exagerate de mi-au generat câteva reprize de râs copios.
Fericire, tristețe, frică, spaimă, furie, omul avea acea față non-stop, cu ochii beliți, transpirat tot și cu sentimentul că-l bufnește plânsul în orice moment.
Acest palier nu este salvat nici de actorii adevărați, cum ar fi Jenna Ortega sau Barry Keoghan, performanțele lor nu m-au dat deloc pe spate.
Până la urmă, degeaba ești mare actor dacă colegul tău de platou ar fi ideal doar să joace roluri statice de mobilier, sau scenariul este prăbușire totală sau poate nu ai parte de regizorul ideal.
Iar aici, aceste trei lucruri sunt bifate cu brio.
NOTĂ
Ideea filmului nu este deloc rea. Mai ales că-mi plac genul acesta de filme despre autodistrugerea artistului și despre demonii cu care acesta se confruntă de-a lungul vieții muzicale.
Însă din nefericire, filmul ori se dorește a fi mult prea artistic decât își propune, ori pe bună dreptate este o execuție atroce, iar eu tind spre a doua opțiune.
O terifiantă călătorie psihologică, poate chiar o metaforă pentru regret și faimă, dar care într-un final ajunge să fie extrem de amuzantă, ridicolă și submediocră.
