Anul 2021 a fost destul de interesant în materie de filme românești.
Am avut un excepțional Neidentificat, mult prea controversatul Babardeală cu bucluc, dar și acest film.
SINOPSIS
Mircea (Adrian Titieni), fost ofițer de informații, primește un telefon tulburător: fiul său dintr-o relație anterioară a dispărut în munți în timpul unei drumeții, împreună cu prietena sa.
Fără să stea pe gânduri, Mircea pornește spre zona montană acoperită de zăpadă, unde autoritățile locale desfășoară căutări.
Nemulțumit de ritmul lent și de ineficiența operațiunii oficiale, Mircea încearcă să preia controlul situației.
Cu ajutorul conexiunilor sale din trecut, intervine cu resurse proprii, aducând echipe private de salvare și tehnologii avansate.
Pe măsură ce orele trec și șansele de supraviețuire scad, obsesia lui de a-și găsi fiul atinge cote extreme, transformându-l într-un om gata să înfrunte natura, oamenii și chiar propriile limite morale.
EXECUȚIE
Ca să descriu rapid acest film: un film românesc fără „românisme”.
Nu avem ciorbe sorbite jumătate de oră, nu avem cadre statice în care să numeri crestele munților timp de 5 minute. Pur și simplu, execuția acestui film se simte occidentală, modernă, cu un suflu nou.
Totuși, la cârma filmului se află și un regizor de calibru – Daniel Sandu, cel care a semnat și genialul Un pas în urma serafimilor.
Titlul filmului funcționează simbolic. Mircea nu este un tată tipic: este calculat, eficient, pregătit să mobilizeze resurse, să forțeze autorități, să sfideze reguli.
Dar această eficiență militară și obsesia pentru control nu pot rezolva o realitate crudă: natura – imprevizibilă și indiferentă. Filmul arată cum iubirea paternă poate deveni obsesivă și cum, în fața pierderii, niciun algoritm nu te poate salva emoțional.
Deși Mircea face parte din sistem, devine un outsider în raport cu autoritățile montane. El simte că statul se mișcă prea lent, prea birocratic. Însă, în același timp, comportamentul său intră în conflict cu limitele fizice, morale și umane ale celor din jur.
Este imposibil să nu rezonezi cu această dramă aproape apocaliptică. Când vezi un părinte distrus și bântuit de frica pierderii propriului copil, ajungi să-ți dorești să te arunci în televizor, să intri în film și să-l ajuți pe protagonist.
În a doua parte a filmului, deși drama rămâne prezentă, apare o ruptură – momentul în care Mircea își cheamă „marile ajutoare”.
Atunci ajungi să conștientizezi cât de neputincios poți fi când ești doar un om simplu, fără relații sau influență. Când nu poți spune: „Lasă, dau un telefon și se rezolvă, cunosc eu pe cineva.”
Dar chiar și așa, vedem un om care pare să controleze totul, dar care, în fața unui eveniment tragic, descoperă cât de iluzorie este puterea. Când logica și influența nu mai ajută, rămân doar golul, absurdul și tăcerea.
O dovadă clară că, atunci când necazul lovește, nu mai ai unde fugi.
Actoria este solidă. Adrian Titieni și Elena Purea (fosta soție și mama copilului dispărut) sunt cei care duc filmul în spate, portretizând impecabil – și dureros – doi părinți devastați.
În rest, nu am fost impresionat de ceilalți din distribuție; unele personaje au reacții atât de plate, de parcă nu le-ar păsa deloc de soarta unor copii dispăruți.
Din punct de vedere regizoral și tehnic, filmul este impecabil.
Daniel Sandu propune o regie minimalistă, tensionată, aproape documentară, care lasă spectatorului spațiu să respire și să judece singur.
Ritmul lent nu reflectă lipsa de acțiune, ci greutatea morală a fiecărei decizii. Imaginea este rece, cenușie, dominată de alburi și griuri care sugerează un univers înghețat – atât climatic, cât și emoțional.
Cât despre sunet, nimic de reproșat – se aude impecabil. Iar coloana sonoră chiar amplifică momentele tensionate și emoționale exact cât trebuie.
NOTĂ
Din păcate, nu a primit niciun Premiu Gopo. Nici măcar o nominalizare la regie.
Adevărul e că e mult mai „ușor” să regizezi un perete timp de jumătate de oră decât o adevărată desfășurare de forțe prin munți, cu zăpada până la genunchi și frig de-ți îngheață sângele în vene.
Ne dorim filme ca-n afară, dar continuăm să premiem aceleași drame despre comunism, avorturi, ciorbe sparte și alte „românisme”.
Un film românesc profund, dureros, dar necesar – care nu te răscolește prin melodramă, ci prin luciditate. O dramă psihologică în care tăcerea spune mai mult decât orice replică.
