Mai întâi a fost el. Restul e legendă!
Discutăm despre, poate, primul mare blockbuster din istorie – Superman I, din 1978.
SINOPSIS
Pe planeta Krypton, aflată în pragul distrugerii, omul de știință Jor-El (Marlon Brando) își salvează fiul nou-născut, Kal-El (Christopher Reeve), trimițându-l într-o capsulă spațială către Pământ.
Acolo, copilul este găsit și adoptat de cuplul Jonathan și Martha Kent, care îl cresc în orășelul Smallville, Kansas, sub numele de Clark Kent.
Pe măsură ce crește, Clark descoperă că posedă puteri extraordinare: forță supraomenească, vedere cu raze X, viteză uimitoare și abilitatea de a zbura.
După moartea tatălui său adoptiv, tânărul pornește într-o călătorie de descoperire personală care îl conduce la Fortăreața Solitudinii – un sanctuar în care află adevărul despre originile sale și despre menirea lui pe Pământ.
Ajuns la maturitate, Clark se mută la Metropolis, unde lucrează ca jurnalist timid la Daily Planet.
Acolo o cunoaște pe curajoasa și fermecătoarea Lois Lane (Margot Kidder), de care se îndrăgostește. Însă lumea are nevoie de el dincolo de sala de redacție: Clark îmbrățișează identitatea de Superman, simbol al speranței, dreptății și protecției celor neajutorați.
Când geniul malefic Lex Luthor (Gene Hackman) pune la cale un plan diabolic pentru a provoca un cutremur masiv și a distruge California în scopuri speculative, Superman este singura speranță.
EXECUȚIE
Așadar, vorbim despre fondatorul și epicentrul acestui gen de filme, cel care a revoluționat industria blockbusterelor.
Însă, înainte de toate, nu am fi avut acest film fără legendarul Star Wars. Fără epopeea lui George Lucas, nu am fi avut efectul de zbor, spectacolul cosmic și scenele futuriste din acest film.
Superman devine nu doar un personaj de benzi desenate adus pe ecran, ci un salvator, un simbol al speranței și al iubirii, un paznic al umanității într-o lume cinică.
Astfel, într-o epocă post-războaie, în care încrederea în instituții, autorități și lideri era șubredă, Superman devenea o figură reconfortantă, dar încărcată de idealism – o imagine pură, incoruptibilă, a binelui.
Realist vorbind, scenariul peliculei este cam praf, ăsta e adevărul – avem un final extrem de absurd, greșeli de logică și personaje care, în unele momente, par să aibă un IQ cu minus.
Acum, pe bune – chiar nu-și dădea seama Lois că al său coleg, Kent, este de fapt Superman? Avea doar niște ochelari pe ochi, nu o mască. Nu era vreo schimbare de look radicală între cele două ego-uri.
Pentru mine, cel mai frumos aspect al acestui personaj este faptul că alter-egoul este omul. Iar celebrul scriitor de benzi desenate Grant Morrison descrie sublim acest lucru:
„Clark Kent este modul în care Superman ne vede pe noi. Este viziunea lui despre oameni – slabi, fricoși, neîncrezători. Este masca pe care el o poartă, așa cum Bruce Wayne poartă masca Batman. Doar că, în cazul lui Superman, masca este omul.”
Și, deși filmul este plin de momente în care te uiți chiorâș și te scarpini după ceafă, funcționează perfect deoarece poartă un parfum și un farmec aparte.
Te uiți la film și vezi speranță, dragoste și acea lumină de la capătul tunelului. Ajungi să crezi că și în cele mai întunecate timpuri pot apărea raze de lumină.
Iar toate astea i se datorează performanței cosmice livrate de Christopher Reeve.
Deși o cunoaște o lume întreagă, trebuie să o spun și eu: scopul, misiunea și menirea lui Christopher Reeve pe acest Pământ a fost să fie Superman – eroul cu costum albastru și pelerină roșie care salvează situația.
Zicala „Ochii sunt oglinda sufletului” i se potrivește perfect. Trebuie doar să-l privești în ochi și știi sigur că va fi acolo pentru tine, să te salveze. O privire bărbătească, deloc dură, extrem de caldă.
Și, vai… Doamne, ce bărbat chipeș a fost Christopher Reeve. Odihnească-se în pace.
Coloana sonoră este o pagină de istorie în adevăratul sens al cuvântului, compusă de un zeu al cinemaului – unicul și magistralul John Williams. Când Superman își ia zborul și pornește acea coloană sonoră, e imposibil să nu-ți apară un zâmbet de copil tâmp.
Chimia dintre Reeve și Kidder este reală, vie, iar scenele lor împreună (zborul pe cer, interviul) sunt nu doar romantice, ci și tandre și jucăușe.
Aici, Lois nu este o „fată care trebuie salvată”, ci o femeie ambițioasă, imprevizibilă, care nu se sfiește să-și exprime atracția față de Superman, dar nici să-și piardă individualitatea.
Singurele sentimente și opinii mai confuze le-am avut față de regretatul Gene Hackman, care oferă o perspectivă oarecum atipică antagonistului Lex Luthor.
Mi-a fost greu să accept acest Lex Luthor care, în unele momente, o arde pe caterincă și grandomanie. Eu sunt obișnuit cu acel geniu pur diabolic din desenele animate și jocurile video.
Cât despre Marlon Brando… Cuvintele sunt de prisos. Ce-aș mai putea spune despre Don Vito Corleone din The Godfather? Hai să fim serioși!
Acțiunea prinde aripi uriașe în actul al treilea, când totul se transformă într-o adevărată apocalipsă: munți care se rup în două, baraje care stau să se prăbușească, iar Superman trebuie să zboare mai repede decât unda de șoc.
NOTĂ
Superman a fost mai mult decât un film – a fost, în esența sa cea mai pură, o scrisoare de dragoste adresată umanității.
Nu unei lumi perfecte, ci unei lumi fragile, confuze, contradictorii – dar capabile de compasiune, speranță și alegere morală.
Richard Donner a avut curajul să regizeze o poveste în care binele nu e slab, iar idealismul nu e naiv. A arătat că un personaj care posedă puteri de zeu poate fi, totuși, profund uman prin alegerile sale, prin empatie, prin dorința de a proteja, nu de a domina lumea.
Deși a fost un simplu personaj de benzi desenate creat de Jerry Siegel și Joe Shuster, în esență, Superman este simbolul faptului că, dacă oamenii ar fi mai buni la suflet, binele ar triumfa mereu.
