Drømmer, sau cum a fost tradus în engleză Dreams (Sex Love), este marele câștigător al Berlinalelor.
Am zis să o mai ard și pe intelectualitate și arthouse. Așa că hai să purcedem!
SINOPSIS
În centrul filmului se află Johanne (Ella Øverbye), o tânără de 17 ani care se trezește copleșită de dorință atunci când o nouă profesoară de franceză, Johanna (Selome Emnetu), intră în viața ei.
Johanne nu experimentează această atracție în particularități fizice, ci o simte în gesturi aparent nimicitoare: o eșarfă aruncată accidental peste biroul profesoarei, atingerea unei mâini — care declanșează un val emoțional intens.
Pentru a păstra această emoție vie, Johanne începe să scrie un jurnal intim în care surprinde nu doar clipele trăite, ci și fanteziile care le însoțesc.
Dar jurnalul nu rămâne doar al ei. Mama și bunica Johannei descoperă textele adolescentei și rămân surprinse de sinceritatea literară și intensitatea emoțională a scrisorilor.
EXECUȚIE
Vorbim despre un film despre care garantez că-n decadele următoare vom auzi ode cântate în cinstea lui, poeme legendare și cronici istorice dedicate acestei capodopere magistrale.
Glumesc! Ca de fiecare dată, astfel de pelicule mă aduc în pragul propriei dileme: ori sunt eu incult și prost, ori chiar ăștia de la festivaluri sunt impresionați de orice rahat artistic. Că nu înțeleg.
Pentru început, trebuie să enumăr și câteva aspecte care mi-au plăcut.
În primul rând, dialogul este poezie pură, mai ales când Johanne, protagonista filmului, începe să povestească sau să citească din propriul jurnal despre dorințele și poftele la care râvnea atunci când își vedea și admira profesoara.
Avem parte numai de epitete, descrieri și expresii care par rostite de vreo mare poetă sau de o femeie matură, unsă cu toate alifiile vieții, nicidecum de o adolescentă aflată în liceu.
Ce-i drept, fata are niște hobby-uri care fac parte din apanajul unei persoane culte: dansul și cititul nu prea gravitează în jurul lui Mirel din ultima bancă, ăla care scuipă semințe și fluieră după femei cu „Haoleuu, făăă, ce ți-aș face, mânca-ți-aș…!”
În al doilea rând, m-am bucurat să văd o Norvegie emancipată, o societate deschisă la astfel de relații, unde persoanele queer nu se ascund și își văd liniștite de viață.
Pentru că, ce credeți?! Și persoanele queer sunt și ele cât se poate de normale, care-și văd de treabă, care muncesc, trăiesc, iubesc, respiră, mănâncă și dorm ca toți ceilalți.
Vă spun sincer că niciodată nu m-am trezit cu un cuplu gay intrat la mine-n casă și tăvălindu-se în patul meu.
Iar aici mă opresc cu părțile pozitive.
Cea mai mare problemă pentru mine a fost faptul că povestea nu vine cu nimic nou. Nu știu cum să mă exprim, e o poveste prin care trecem toți, dar abordată într-un mod foarte ciudat.
Totuși, sunt curios dacă filmul ar mai fi fost lăudat și apreciat dacă ea s-ar fi îndrăgostit de un profesor, nu de o profesoară. Dar nici nu cred că mai contează.
Un film care vorbește despre normalitatea vieții:
În primul rând, normalitatea faptului că nu poate să existe o relație erotică între un copil și un ditamai adultul. Pentru că tot am urmărit astfel de cazuri și repet: NU POATE SĂ EXISTE IUBIRE ÎN ASTFEL DE CAZURI.
În al doilea rând, filmul explorează emoțiile primei iubiri, sentimente prin care trecem cu toții o dată în viață, iar aici cam toată lumea se va regăsi în povestea protagonistei.
Acum, când zic că se vor regăsi, mă refer la persoanele care au simțit pentru prima dată fiorii unei iubiri imposibile – că nu cred că toată lumea a fost sedusă la acest nivel de către cadrul didactic.
Filmul vorbește despre fiorii primei iubiri, despre liniștea care ne cuprinde când suntem alături de persoana iubită, chiar dacă poate nu se concretizează. Despre pasiunile pe care le hrănim doar pentru a fi pe placul acelei persoane.
Și recunosc, a fost o abordare frumoasă și realistă. Mai ales că, repet, m-am regăsit oarecum în sufletul adolescentei.
Însă, pentru mine, filmul nu a excelat la absolut nicio categorie.
Actoria este cinstită, cu o chimie bună între adolescentă și profesoară, dar în același timp, nimeni nu excelează sau nu iese din tipare.
Iar la capitolul regie, filmul funcționează mai mult ca un jurnal povestit, nu am simțit nimic cinematografic special.
NOTĂ
Am stat ceva să rumeg acest film. La cald, imediat după ce ieșisem din sala de cinema, verdictul era mult mai acid și brutal.
Nu este un film de aruncat la gunoi, dar nici unul bun. Pur și simplu, nu m-a impresionat cu nimic. Asta a fost experiența mea.
Totuși, îi ofer o notă cât să nu rămână corigent.
