Trebuia să vin și cu un film regizat de Sergiu Nicolaescu.

Vă invit la un film istoric extrem de controversat – Oglinda: Începutul Adevărului.

SINOPSIS

În centrul acțiunii se află Mareșalul Ion Antonescu (Ion Siminie), liderul autoritar al statului, aflat în conflict deschis cu Regele Mihai I (Adrian Vîlcu), tânărul suveran care va lua o decizie de cotitură pentru destinul țării.

Relația lor tensionată reflectă lupta între continuitatea autoritarismului militar și nevoia de schimbare profundă.

Pe fundalul acestor evenimente apar și figuri-cheie ale vremii: Petru Groza (Dorel Vișan), omul Moscovei; Andrei Vîșinski (George Constantin), emisarul URSS; Iuliu Maniu (Ștefan Radof), liderul opoziției democratice; și Lucrețiu Pătrășcanu (Șerban Ionescu), politician comunist cu un destin tragic.

Fiecare personaj contribuie la complexitatea narativă, reprezentând diversele ideologii și tabere care concurau pentru influență într-o Românie sfâșiată.

EXECUȚIE

Așadar, un film care îl are în centru pe celebrul Ion Antonescu – o figură istorică profund controversată, o adevărată lamă cu două tăișuri.

Unii îl văd ca pe un patriot convins, un lider care a luptat până la capăt pentru țară. Alții îl consideră un criminal de război, vinovat de colaborarea cu Mișcarea Legionară și de politicile de epurare etnică.

Sub conducerea lui, statul român a implementat legi rasiale în linie cu ideologia nazistă – iar victimele nu au fost doar evreii, ci și rromii, într-un sistem represiv și letal, care a dus la suferințe inimaginabile.

Mulți l-au lăudat pe Nicolaescu spunând că filmul este „lipsit de propagandă”. Pe bune?

O fi fost Antonescu un om cu principii, dar filmul îl portretizează prea idealizat – ca pe un fel de Sfânt Protector al Națiunii, care-și asumă totul cu stoicism. El pare singurul om lucid într-o lume de trădători și mediocri, ceea ce e o perspectivă parțială și incompletă.

În același timp, scenariul ocolește niște aspecte esențiale:

• Holocaustul românesc e fie estompat, fie complet omis;

• Alianța cu Hitler e prezentată drept o alegere „forțată”, nu ca una ideologică;

• Niciun cadru nu sugerează dimensiunea reală a crimelor împotriva minorităților.

Cât despre execuția lui Antonescu, deși nu sunt adeptul pedepsei cu moartea, e greu să închizi ochii la ceea ce a însemnat regimul său. Dragostea de patrie nu absolvă vina pentru moartea a zeci de mii de oameni nevinovați.

Evident, e greu să facem scenarii despre ce s-ar fi întâmplat dacă România nu întorcea armele în 1944. 

Comunismul tot ar fi venit, dar în același timp, ne-am fi confruntat cu un tsunami sovietic, iar România avea de-a face cu niște pierderi apocaliptice, atât umane, cât și materiale.

Oglinda e, în esență, un thriller politic, un film despre jocurile de culise, despre alianțe, trădări și tensiuni între elitele vremii.

Stilistic, are amprenta clară a lui Nicolaescu: cadre largi, muzică sobră, figuri impunătoare și o direcție de imagine teatrală, aproape solemnă. Iar scenele de război sunt executate la o scară impresionantă – nu poți să nu remarci efortul logistic și resursele investite.

La nivel actoricesc, filmul se prezintă decent. Se simte stilul teatral și lipsa de emoție autentică.

Siminie e sobru și demn, dar rigid, în schimb, Adrian Pintea în rolul Regelui Mihai oferă un joc fin, cu o tăcere expresivă care spune mai mult decât multe replici.

NOTĂ

Deși Sergiu Nicolaescu a rămas apropiat de regimul comunist și după ’89, nu pot să-i contest abilitatea regizorală. A fost un cineast cu simț al spectacolului și al momentului istoric, iar asta se simte în fiecare cadru.

Dar tot îmi vine în minte replica aia: „Dom’le, nu mai sunt actorii de altă dată.”

Care actori? Cei care erau colaboratori ai Securității? Sau cei care dansau după cum le cânta partidul?

Acum trăim într-o democrație – vedem și capodopere, și petarde. Iar libertatea artistică înseamnă și libertatea de a greși sau de a spune adevărul incomplet.

Oglinda are calități: decoruri convingătoare, regie solidă, actori profesioniști. Dar îi lipsește curajul. Lipsește acel impuls de a arăta și cealaltă față a oglinzii.

Una peste alta, e un film decent, dar nu pot spune că m-a dat pe spate.