Mission: Impossible – The Final Reckoning pare-se a fi ultima redută cinematografică pentru Tom Cruise.

SINOPSIS

În acest ultim capitol al celebrei francize, Ethan Hunt (Tom Cruise) se confruntă cu cea mai complexă și tulburătoare provocare a carierei sale: o inteligență artificială conștientă, numită „Entitatea”, care a depășit orice barieră de control uman și a devenit o amenințare la scară planetară.

După evenimentele din Dead Reckoning – Part One (2023), în care Ethan și echipa sa s-au luptat să împiedice Entitatea să intre în posesia completă a unui algoritm codat – mai exact, CHEIA.

Miza devine acum existențială: nu mai e vorba doar de o misiune, ci de lupta pentru libertatea conștiinței umane și chiar de un posibil sfârșit apocaliptic al lumii.

Evident că Gabriel nu are odihnă, iar acesta tânjește în continuare după puterea supremă a Entității. Își dorește cu orice preț device-ul tehnologic pentru a controla Antizeul AI.

Tot pentru Cheie se luptă și POTUS (Angela Bassett), doar că aceasta dorește să o folosească pentru securitatea Statelor Unite și, implicit, pentru pacea în lume.

EXECUȚIE

Așadar, ultimul capitol pentru Ethan Hunt și compania – cel puțin eu asta sper. Nu de alta, dar așa cum m-am tot repetat, îmi doresc să-l văd pe Tom Cruise și în alte roluri mai serioase, acolo unde își poate arăta adevăratele talente actoricești.

Dacă nu ai văzut unele filme sau ai uitat ce s-a întâmplat de-a lungul acestei francize, nu-i problemă: Mission: Impossible – The Final Reckoning face o trecere în revistă a celor mai importante evenimente din istoria acesteia.

De asemenea, reia cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în precedentul film. Iar acum pot să dorm liniștit, că știu ce se petrece cu acel AI monstruos. Nu de alta, dar în Dead Reckoning – Part One nu am înțeles mai nimic despre ce face acest „Antizeu”.

Se simte de la o poștă că este final de drum în această aventură. Avem o durată de 3 ore, iar ritmul este extrem de lent. Scenariul este detaliat, poate nesimțit de detaliat, explicându-ne fiecare pas al acestei misiuni.

Dacă vreți, aș face o ușoară comparație cu Avengers: Infinity War și Endgame. Mai exact: prima parte – acțiune în cantități mari, iar ultima parte – angrenată în planuri narative și emoționale, cu acțiune ceva mai redusă.

Deși avem parte de mai puțină acțiune, tot avem momente de infarct – erau secvențe în care îmi mâncam pumnii din cauza tensiunii halucinante.

Și aici exclud momentele în care creierele IT ale echipei – Simon Pegg și Ving Rhames – se joacă pe tastaturi, sau scenele în care reprezentantele sexului frumos se pun pe cafteală sau ciuruit. Aici mă refer la Hayley Atwell sau Pom Klementieff.

Așadar, nu mă refer la luptele corp la corp sau la scenele cu arme de foc, ci la acele momente în care talentul de cascador divin al lui Tom Cruise iese la iveală.

Cu mâna pe inimă o spun: omu’ nu este sănătos la cap – iar asta îl face unul dintre cei mai implicați și dedicați oameni din industria cinematografică.

Din cauza lui am avut momente în care îmi crescuse tensiunea – fie când făcea scufundări la mare adâncime și slalomuri într-un submarin, fie când sărea de la mari altitudini sau era cocoțat pe aripa unui avion aflat la sute de metri în aer.

Chiar și așa, aici trebuie să oferim credite regiei și echipei de montaj, pentru că au reușit să orchestreze niște scene atât de tensionate, dar servite într-un ritm alert, încât m-au țintuit pe marginea scaunului – și totuși am înțeles clar ce se petrece pe ecran, fără haos vizual sau montaj neinteligibil.

Și totuși, cum de niciun actor nu a ajuns la spital cu vreo fractură?

Evident că emoția joacă și ea un rol important în această ultimă luptă. Fiind lesne de înțeles că vor exista și soldați căzuți la datorie, acest aspect se împletește armonios cu momentele nostalgice din filmele precedente.

Da, cel mai probabil se va plânge bine la acest film – mai ales la final, unde există un monolog năucitor.

Poate cea mai puternică temă a filmului este întrebarea:

Ce rost mai are alegerea personală într-un sistem unde orice decizie e deja prevăzută, calculată și anticipată?

Aș putea spune că filmul atinge și teme legate de divinitate – ideea că există o forță care ne scrie destinele fiecăruia.

Doar că, la final, învățăm că noi suntem propriii Dumnezei și că avem puterea de a învinge orice obstacol, chit că la început ni se aruncă în față ideea că „așa ne-a fost scris”.

NOTĂ

Nu e doar despre cum salvezi lumea, ci despre de ce o salvezi când toți par să fi renunțat.

Este despre lupta de a rămâne om într-o eră a entităților omniprezente și a alegerilor dictate de cod, nu de conștiință.

Aș spune că filmul este oarecum ancorat în realitate – mai ales acum, când Inteligența Artificială își face de cap și devine un pion principal pentru omenire.

La câte poate face acum o astfel de AI, dacă ar pica în mâinile unei minți diabolice, nu m-ar mira să poată controla chiar și elemente din domeniul militar și din sfera securității internaționale.

Per total, mi s-a părut un film excelent, o realizare cinematografică de excepție și un final de drum cât se poate de cinstit. Așa că mă văd nevoit să-i acord un 9 cinstit acestei pelicule.