E timpul să mai fim și patrioți și să discutăm despre un film românesc – Eu când vreau să fluier, fluier, regizat de Florin Șerban.

SINOPSIS

Silviu (George Piștereanu) este un tânăr de 18 ani aflat în ultimele zile ale detenției sale într-un penitenciar pentru minori.

Retras, impulsiv și încărcat de o tensiune mută, își duce zilele într-o aparentă resemnare, până când află că mama lui (Clara Vodă), o prezență instabilă și problematică din trecutul său, s-a întors din Italia și intenționează să-l ia cu ea pe fratele său mai mic — singura ființă de care Silviu este profund atașat.

Această veste îl destabilizează complet.

Într-un climat deja tensionat, în care reperele morale sunt fragile, iar viitorul pare o abstracție, Silviu ajunge în pragul unei erupții.

Prezența unei tinere studente la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită să facă practică în penitenciar, devine catalizatorul acestei crize interioare.

EXECUȚIE

A fost o mare surpriză acest film — nu de alta, dar genul ăsta de povești și astfel de personaje, de regulă, mă lasă complet rece și nu reușesc deloc să empatizez cu ele. Însă aici, hopa, surpriză!

Personajul principal este construit într-un mod de-a dreptul fascinant, ba chiar sunt momente în care rezonezi cu el și îi ții partea.

Deși la prima vedere pare genul de om de care ai trece strada dacă l-ai vedea față în față, în interior se ascunde un băiat cu ceva bun simț și chiar și niște IQ la bordul cerebral.

E un tip care știe ce vrea de la viață, care-și iubește fratele și este chiar lăudat de directorul penitenciarului. Marea problemă este că are niște limite extrem de scăzute: dacă îl zgârii puțin, se transformă într-o bombă nucleară care poate depăși intensitatea celei de la Hiroshima.

Primul act al filmului este foarte lent, dar deloc plictisitor. Deși regizorul român nu se dezminte și avem parte de deja clasicele cadre statice, nu pot face o plângere serioasă aici – nu sunt multe, iar unele chiar funcționează.

În prima parte, Florin Șerban ne oferă o radiografie excelentă a acestui mediu deplorabil, unde violența și abuzul ating cote maxime, atât între deținuți, cât mai ales în relația dintre aceștia și superiorii lor (polițiștii).

Drama devastatoare se declanșează în a doua jumătate a actului II, când mama protagonistului își face simțită prezența. Din acel moment, Silviu se transformă într-un monstru brutal, cu o poftă de sânge, refuzând complet ca o figură absentă din viața lui să-i mai schimbe destinul.

Dacă la început fiecare scenă cu Silviu părea că poate fi rezolvată rațional, cu ceva șmecherie și cap limpede, din acel moment fiecare interacțiune capătă o tensiune alarmantă — ți-e frică pur și simplu că va face un gest necugetat.

Eu când vreau să fluier, fluier este, în esență, un film despre nevoia de libertate – nu una fizică, ci o libertate interioară, afectivă, care lipsește dureros într-o societate în care dragostea a fost înlocuită cu absența, iar familia cu haos emoțional.

Relația dintre Silviu și Ana (Ada Condeescu) devine una simbolică: ea, din afara sistemului, reprezentanta unei lumi „normale”, unde oamenii pot alege; el, produsul marginalizării și al lipsei de iubire, o ființă care nu a învățat să comunice altfel decât prin revoltă și intimidare.

Stilul cinematografic e sobru, realist, influențat de Noul Val românesc, dar cu infuzii de intensitate psihologică aproape claustrofobică. Pe partea de sunet n-am ce reproșa – spre surprinderea mea, am înțeles toate replicile rostite (ceea ce e deja un miracol la filme românești).

NOTĂ

Mi s-a părut un Adolescence în variantă românească, pentru că și aici avem o relație instabilă între copil și părinte, o neglijență și o absență a adultului care au dat naștere unui adolescent aflat într-o situație precară.

Este un film despre o generație care nu mai are răbdare să fie reabilitată – care nu vrea să aștepte. Vrea să strige acum. Să iubească acum. Să trăiască acum. Să fluere, dacă vrea, chiar și în gura lupului.

De menționat că filmul a câștigat 8 premii Gopo în 2011, inclusiv cele mai importante: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor și Premiul „Tânără speranță” pentru George Piștereanu, aflat la debut.

Eu când vreau să fluier, fluier e o meditație intensă asupra libertății, furiei reprimate, lipsei de iubire și absenței figurii paterne, plasată într-un context social sumbru și dureros de real.

Astfel, mă văd nevoit să-i acord un 8 și să fiu cuminte… că cine știe pe unde ajung.