Beetlejuice Beetlejuice

Beetlejuice Beetlejuice este continuarea lui Beetlejuice, film vechi de mai bine de 30 de ani.

Hai că am zis numele de 3 ori, am pus-o….

SINOPSIS

Au trecut ceva ani de la evenimentele din primul film, iar prezentul ne-o aduce pe Lydia ( Winona Ryder ) în postura de ditamai doamna, mamă de fiică și prezentatoare la propria emisiune despre cazuri paranormale.

Din păcate, aceasta duce o relație dificilă cu fata ei – Astrid ( Jenna Ortega ), tânăra nefiind de acord cu concepțiile mamei sale despre paranormal și tot ce ține de fantome și strigoi.

Însă, totul se schimbă când are loc moartea tatălui ei, iar acestea conduc la o reîntoarcere acasă, mai exact la locul evenimentelor tulburătoare din primul film.

De asemenea, Lydia este bântuită de demonii din trecut, iar Beetlejuice ( Michael Keaton ) își face apariția prin mintea ei, acestea ducând la premoniții despre o posibilă întoarcere a ticălosului.

În tot acest timp, Beetlejuice al nostru este cu gândul la Lydia, marea lui dragoste, iar din păcate pentru acesta, și el are de-a face cu o surpriză neplăcută, mai exact, întoarcerea din morți a fostei sale soții – Dolores ( Monica Bellucci ).

EXECUȚIE

Nu mă declar un fan al primei părți, tocmai ce-am și recenzat filmul ( aici ), mi se pare un film care a îmbătrânit destul de bine, însă, care nu și-a pierdut din farmec.

Nu mă declar un fan al învierilor de filme / francize vechi de decenii, dar data asta, Tim Burton dă o lecție despre cum să faci o continuare pe măsură a unui film vechi.

Beetlejuice 2 ( nu mai scriu sub forma titlului clasic ), își păstrează în proporție de 90% același nucleu narativ ca precedentul, iar 10% fiind câteva elemente noi care țin de firele narative secundare.

Iar această mișcare simplă mi s-a părut că a fost perfectă, ba chiar aș spune că filmul e combinație între prima parte și serialul Wednesday, regizorul apelând la niște mișcări sigure care au și funcționat.

Dacă e să aduc o bilă neagră filmului ar fi scenariul destul de haotic, acesta dorind să atace mai multe fire narative, cum ar fi relația Astrid – Lydia, dar și interesele romantice ale acestora, ba confruntarea dintre Beetlejuice și Doleres, ba moartea tatălui, ș.a.m.d.

Adevărul că nici nu mi-a plăcut de Monica Bellucci…..Pe cine mint???

De ce să mint, și chit că sună cam sadomaso, dar mi-ar fi plăcut să trec și eu puțin prin torturile aplicate de personajul ei, hai că deja am luat-o pe arătură.

Așa cum am spus și la începutul acestei secțiuni, Tim Burton ne arată cum se face o continuare la un film vechi, dar și cum să profiți de avansul tehnologiei.

Amprenta lui Burton este aceeași, macabrul și scârbosul împletindu-se în mod armonios cu dulcele și ilarul, toate acestea ducând la un peisaj veritabil și original cum numai regizorul știe să-l picteze.

De asemenea, trebuie să laud combinația dintre CGI și efectele practice, vizual fiind cu mult îmbunătățit, ca să nu mai zic că majoritatea creaturilor își păstrează aspectul clasic, lucru încântător pentru ochi și cel mai probabil și pentru cei nostalgici.

Umorul este savuros, acesta fiind mai negru de culoare, evident, acesta fiind livrat în mare parte de Beetlejuice, care reușește o performanță colosală, și dacă în prima parte nu pot să zic că am avut parte de un show copios de râs, ei bine, aici au fost două faze identice care m-au făcut să râd în gura mare.

Coloana sonoră  semnată de Danny Elfman este genială, a fost o bucurie ca la ureche să aud niște Bee Gees sau Richard Marx, și apropo de Richard Marx, și acolo a existat o fază unde am râs ca lumea.

Și apropo de muzică, aidoma primei părți, din păcate, și aici există un moment muzical foarte bine orchestrat, dar enervant de lung.

Evident că scenariul este extrem de previzibil, nimic intelectual în el, dar mă repet, mai avem nevoie și de filme relaxante în care să ne lăsăm creierele afară și să ne bucurăm de un film prietenos.

La capitolul actorie nu este mult de comentat, toată lumea își livrează partiturile într-un mod corect și cinstit, evident că Michael Keaton este vârful de lance, ba chiar m-aș fi descotorosit după primele 10 minute de personajele interpretate de Monica Bellucci și Willem Dafoe, personaje care n-au adus nimic în plus poveștii.

De asemenea, Jenna Ortega pare-se că încă nu și-a dezbrăcat straiele de Wednesday, rolul fiind același ca cel din serialul de pe Netflix.

NOTĂ

Eh, așa da, așa se face!

Filmul și-a păstrat același nucleu, Tim Burton nedorind să modernizeze filmul cu noile elemente politice, așa că mergeți liniștiți la cinema, că nu o să aveți parte de personaje pozitive care sunt transformate în infractori sau drogați.

Și da, mi-a plăcut foarte mult!

Toate funcționează ca la carte, de la atmosfera care jonglează între frumos și gotic, la personajul libidinos și cretin de amuzant al lui Michael Keaton, la coloana sonoră și chiar și umorul negru livrat cu succes.

Și apropo de Tim Burton, la final există o surpriză, dar nu spun nimic…

Ne vedem la Beetlejuice Beetlejuice Beetlejuice!