Anul 1974 avea să aducă un film care avea să redefinească genul horror – slasher – The Texas Chainsaw Massacre, regizat de  Tobe Hooper.

SINOPSIS

Povestea filmului urmărește un grup de cinci prieteni – Sally Hardesty ( Marilyn Burns ), fratele ei Franklin Hardesty (Paul A. Partain ), și trei prieteni – care călătoresc într-o zonă rurală din Texas pentru a vizita mormântul bunicului lui Sally și Franklin, după ce au auzit rapoarte despre profanări de morminte.

Pe drum, ei decid să se oprească la vechea fermă abandonată a familiei Hardesty, iar în apropiere, ei descoperă o casă izolată și decid să ceară ajutor sau benzină.

Ceea ce nu știu ei este că această casă este locuită de o familie oameni nu tocmai prietenoși, printre locatari aflându-se și un personaj înfricoșător cunoscut sub numele de Leatherface ( Gunnar Hansen ), care poartă o mască făcută din pielea umană.

EXECUȚIE

Pentru cei care nu vă sună cunoscut numele de Tobe Hooper, ei bine, acesta este regizorul care s-a ocupat și de legendarul Poltergeist, și nu, Poltergeist nu este regizat de Steven Spielberg.

O să o spun din start : Filmele horror din ziua de azi ar trebui să se întoarcă la acest film și să ia niște lecții.

În primul rând, atmosfera creată de Tobe Hooper este tulburătoare și înspăimântătoare, fără a se apela la efecte speciale, gore sau mai știu eu ce mijloace de creație fistichii.

Atmosfera este crudă și apăsătoare chiar și-n primele minute de liniște, de parcă ai știi că ceva grotesc pândește asupra personajelor, și că urmează o serie de întâmplări terifiante.

Și o spun din start, acel generic de început cu rapoartele audio, mi se pare una dintre cele mai înfricoșătoare introduceri horror din ce-am văzut până acum.

Regia care se aseamănă izbitor cu stilul documentaristic mai adaugă un mare plus filmului, simțindu-se o anumită verosimilitate și autenticitate în poveste, și ce-i drept, filmul chiar este inspirat din fapte reale, mai exact din două cazuri ( LINK AICI PENTRU MAI MULTE DETALII ).

Dar, aspectul care m-a cucerit complet au fost jumpscare-urile fără sunet, prima întâlnire cu Leatherface fiind magistral executată, fără muzică, fără sunet care să-ți fisură la timpan, fără cine știe ce scheme regizorale. E chiar așa de greu pentru unii regizori actuali să apeleze la astfel de mijloace cu adevărat autentice?

În plus, scenariul a reușit să mă fenteze cu ceva, mai exact, fix personajul de care credeai că o mierlește primu’, fix ăla dă ortu’ popii printre ultimii, ba chiar el fiind cel mai isteț dintre toți.

Avem parte de un grotesc vomitiv, și aici mă refer la tot ce ține de decor și de machiaje, cât despre segmentul dedicat crimelor… Aici, aș spune că avem parte de o sabie cu două tăișuri.

Crimele sunt extrem de mascate, nu vedem deloc ce se întâmplă când Leatherface pune drujba pe nepoftiți, acum, nu știu dacă acest aspect a fost cauzat de bugetul redus, ori a fost o mișcare intenționată, mai exact, ca mintea privitorului să fie pusă-n mișcare și acesta să-și imagineze abominațiile.

Hai că prea mult am lăudat acest film, trebuie să vin și cu punctele slabe.

Avem parte de aceleași personaje cretine, iar IQ-ul lor super scăzut reiese încă din începutul filmului când urcă în mașină un psihopat plin de sânge pe față și haine, un gest de amabilitate care l-ar face oricine, ca să nu mai zic de curiozitatea de a intra în case abandonate și pline de scârboșenii pe pereți.

Ca să nu mai zic despre greșelile flagrante de logică, băi, cum se poate să nu fie prinsă o persoană care aleargă cu piciorul rupt și care mai este și bătută și plină de cioburi, recunosc că nu sunt cea mai atletică persoană, dar pe cineva care-i aproape leșinat sigur ți-l prind.

Actoria este cam mediocră, nimic de aplaudat sau de huiduit, hai să zicem că-n zona antagoniștilor mai apare câte o sclipire, dar repet, nimic care să iasă în evidență, poate doar ultimele 40 de minute din film în Marilyn Burns doar țipă din toți plămânii și fuge de mama focului.

Aaa, de asemenea, am o întrebare : Câtă autonomie avea drujba lui Leatherface? :)))

NOTĂ

În mod clar, prima, singura și ultima ecranizare BUNĂ cu și despre Leatherface.

E clișeic, dar nu pot să nu-i iau din rangul iconic pe care-l are, plus că n-am cum să subliniez faptul că din anumite aspecte e mult original decât majoritatea filmelor de acum.

Nu are brutalitatea și grotescul de acum, dar are o atmosferă incredibil de bine construită și trebuie să recunosc, filmul mi-a intrat pe sub piele așa cum trebuie, și nu mă așteptam asta de la un slasher.