A trecut ceva timp de când n-am mai discutat despre un film străvechi, acum – Frankenstein din anul 1931.

SINOPSIS

Filmul urmează povestea tânărului om de știință, Dr. Henry Frankenstein (Colin Clive), care devine obsedat de ideea de a crea viață din materie moartă.

El reușește să construiască o ființă umană din părți ale cadavrelor, asistat de ajutorul său hidos, Fritz (Dwight Frye), iar într-un moment de triumf, Frankenstein însuflețește creația sa, un monstru nearticulat și înspăimântător, interpretat de Boris Karloff.

Inițial, monstrul ( Boris Karloff ) pare inofensiv, dar, din cauza respingerii și a tratamentului brutal, devine violent și scăpat de sub control. Pe măsură ce monstrul face victime în încercarea de a naviga lumea care îl respinge, satul local se mobilizează împotriva lui, culminând cu o confruntare dramatică în care oamenii încearcă să-l distrugă.

EXECUȚIE

Wow, atât am de spus, pentru un film care are 93 de ani, acesta se prezintă excepțional.

Da, este șubred din punct de vedere tehnic, este alb negru, dar chiar mi-a fost greu să-l percep ca pe o relicvă, nu știu de ce, dar n-am simțit că văd un film care se apropie de o vechime de un secol.

Tonul acestuia este cât de sumbru, serios, ca să nu mai zic despre aspectele filosofice ale acestuia.

Din start, Frankenstein introduce o tensiune puternică între știință și religie, încă de la început, filmul pune sub semnul întrebării etica înfruntării puterilor divine.

Henry Frankenstein este descris ca fiind atât genial, cât și arogant, îndrăznind să ia rolul unui Dumnezeu prin „crearea vieții”. Chiar și celebra replică a doctorului, „Now I know what it feels like to be God!” („Acum știu cum se simte să fii Dumnezeu!”), punctează tematica centrală a filmului – pretenția umană de a depăși limitele impuse de divinitate.

Pe măsură ce filmul progresează, ideea de pedeapsă pentru această aroganță devine tot mai clară, aici, Monstrul, născut din știință, dar lipsit de dragoste, devine un instrument de distrugere. El nu este rău din natură, ci devine astfel din cauza neglijenței și egoismului creatorului său. 

Seturile impresionante și expresionismul vizual amintesc de filmele de groază germane din perioada anilor 1920, ba chiar m-a făcut să cred, și sigur acesta a fost unu din marile influențe ale lui Tim Burton, pentru că esteticul regizorului se aseamănă foarte mult cu cel din perioada antică a filmelor nemțești.

Boris Karloff, în rolul Monstrului, a creat o imagine iconică, este pur și simplu incredibil cât de multă emoție și sentimente a fost capabil să transmită în timp ce era sub tot acel machiaj, neavând mai nicio replică de dialog în scenariul acestuia.

Deși el este inițial înfățișat ca o creație înspăimântătoare, la un moment dat ajungem chiar să empatiză, cu suferințele lui,  acesta fiind o ființă tragică, care nu a cerut să fie adus la viață și care suferă din cauza izolării și neînțelegerii. Deși aparent inuman din cauza înfățișării sale, el este, de fapt, cel mai uman dintre toate personajele, dorindu-și doar iubire și acceptare.

Această dualitate între monstruos și uman sugerează o temă centrală a filmului: ce înseamnă cu adevărat să fii „monstru”? Este Monstrul o creație oribilă pentru că arată diferit, sau cei care îl resping fără să înțeleagă suferința lui sunt adevărații monștri?

Cine e Monstrul? Ființa care a fost adusă la viață sau Frankenstein care a dorit să fie Dumnezeu și să sfideze legile naturii?

NOTĂ

Nu sunt foarte multe de comentat pe baza filmului, că pe partea de tehnică și regie nu sunt multe de spus, având în vedere perioada de apariție a filmului, dar nici nu le-am băgat în seamă, că nu aceste aspecte mi-au captat atenția în această poveste.

Fără niciun dubiu, Frankenstein rămâne un film clasic nu doar pentru atmosfera sa gotică și tensiunea sa dramatică, ci și pentru capacitatea sa de a explora teme profunde legate de umanitate, știință și moralitate.