La Gomera, regizat și scris de Corneliu Porumboiu, este câștigătorul Premiilor Gopo de la ediția 2020.
SINOPSIS
Cristi (Vlad Ivanov) este un polițist din București implicat într-o rețea de corupție și dublu-jocuri, care ajunge prins între lege și lumea interlopă.
După ce încearcă să ajute un om de afaceri arestat, este nevoit să plece pe insula La Gomera, din arhipelagul Canarelor, unde trebuie să învețe un limbaj secret: El Silbo, un sistem vechi de comunicare prin fluierat, folosit de localnici pentru a comunica la distanță fără a fi interceptați.
Acolo o întâlnește pe misterioasa Gilda (Catrinel Menghia), femeia care îl introduce în jocul periculos al mafiei și al trădării.
Pe măsură ce Cristi învață codurile fluierate și încearcă să pună la punct un plan pentru a elibera un prieten aflat în închisoare și pentru a pune mâna pe o sumă uriașă de bani, minciunile, alianțele și trădările se amestecă într-un labirint moral și emoțional.
EXECUȚIE
O adevărată surpriză plăcută, fiind un salt stratosferic din toate punctele de vedere față de câștigătorul numit Polițist, adjectiv!
Pe scurt, un film românesc fără românisme, departe de regia minimalistă consacrată a ceea ce a însemnat Noul Val Românesc, departe de momente moarte – totul este ridicat la un film noir de standarde internaționale.
Dacă în filmele anterioare (A fost sau n-a fost? sau Polițist, adjectiv), regia lui era definită de minimalism, realism auster și dialoguri lungi, aici Porumboiu surprinde printr-un salt tehnic și vizual remarcabil.
Renunță la atmosfera statică, la cadrele lente și la observația cotidiană în favoarea unui cinematograf stilizat, dinamic și vizual sofisticat, care împrumută din limbajul filmului noir și al thrillerului internațional.
Culorile devin saturate, mișcările camerei sunt precise și fluide, montajul este fragmentat și ritmat.
De asemenea, cred că este pentru prima dată în cariera sa când Porumboiu folosește muzica în film. Repet: dacă greșesc, îmi cer scuze anticipat.
Scenariul este extrem de bine scris, plin de îmbârligături… Dar tocmai aceste îmbârligături se datorează montajului narațiunii non-lineare, totul fiind o adevărată confuzie, deoarece nu știi de unde și cum să apuci vreun personaj – e băiatul bun? Sau e băiatul rău?
Tematic, filmul vorbește despre corupție.
Nu există bine sau rău absolut, ci doar supraviețuire într-un sistem stricat.
Corupția devine un limbaj comun, o formă de comunicare socială, iar fluieratul de pe insulă simbolizează perfect această realitate: în România lui Porumboiu, adevărul se spune doar pe ocolite.
Porumboiu arată o lume în care toți – polițiști, mafioți, funcționari – trăiesc în aceeași rețea de compromisuri și tăceri.
Actoria se situează foarte bine.
Vlad Ivanov… Are sens să mai vorbesc despre el și despre prestațiile sale excelente la fiecare apariție? Aici, acesta construiește un om prins între instinctul de a supraviețui și dorința de a nu se pierde moral.
Însă o mare surpriză a fost Catrinel Menghia………………………………………………………………………………….Mă scuzați.
Foarte bună. Bunăăă în sens actoricesc, să nu vă gândiți la altele. Lăsând gluma la o parte, ea evită clișeul erotic al genului, transformându-l într-o prezență enigmatică și inteligentă.
Ca să nu mai zic de privirea ei plină de mister, care nu știi ce vrea să transmită – seducție? mister? suferință? viclenie? Repet, o prestație excelentă.
Eheeee, și acum vine cea mai mare bubă a filmului: filmul este mult prea Tarantino, dar exagerat de mult Tarantino.
Montajul pe capitole, tonul, comedia neagră presărată în film, plus unele aspecte de noir preluate din filmele lui Quentin sunt mult prea evidente.
Ca să nu mai zic că totul a culminat cu o scenă aproape identică din Reservoir Dogs, DAR IDENTICĂ RĂĂĂUU!
A nu se înțelege greșit: iubesc maxim să văd regizori români care se inspiră de la mai marii regizori din afară. Ador să văd prospețime în cinema-ul autohton.
Una e să te inspiri și să omagiezi prin câteva elemente mai mult sau mai puțin subtile, alta e să o dai aproape în plagiat mai ceva ca Mircea Geoană.
NOTĂ
O ultimă zgârietură și vă las: cine a încadrat filmul ăsta la comedie? Că numai comedie nu e! Aaaaah, că sunt câteva momente de comedie neagră, de acord, dar este imposibil și absurd să încadrezi La Gomera în acest gen, când colo e ditamai thrillerul noir.
Însă, per total, La Gomera este un film bun, o dovadă că se pot face filme românești chiar și la cele mai mari standarde internaționale.
Mare păcat de acele hibe care m-au deranjat, că altfel i-aș fi dat o mega super notă, dar momentan, pare-se că A fost sau n-a fost rămâne filmul „porumboian” care mi-a plăcut cel mai mult.
