Pe meleagurile autohtone, iată că primim o nouă premieră cinematografică.
Kîzîm — Primul film românesc cu și despre comunitatea tătară. Hai să vedem cum stă treaba.
SINOPSIS
Selda (Yeliz Mustafa) este o fetișcană din comunitatea tătară, crescută într-o familie extrem de strictă, una în care religia, tradițiile și obiceiurile tătărești sunt sfinte.
Părinții acesteia îi caută un băiat pentru măritiș, însă din păcate pentru ei, inima și sufletul fetei aparțin lui Tudor (Matei Dănăilă), un băiat din afara comunității tătare, adică un român get-beget.
Totul ia o întorsătură dureroasă atunci când Selda și prietenii ei pornesc într-o aventură prin Vamă, iar de acolo începe marea confruntare dintre două generații radical opuse.
EXECUȚIE
E lesne de înțeles că avem parte de ceva original. Cred că e primul film românesc care abordează un asemenea subiect. Iar astfel de filme sunt binevenite, căci sincer vă spun, nu știu prea multe despre comunitatea tătară.
Însă de aici începe și marea problemă: tocmai că după ce am ieșit din sală nu am plecat mai „deschis” la minte, mai cunoscător despre acest subiect.
Departe de mine să jignesc minoritățile, că nu asta îmi e intenția, dar să-mi fie cu iertare, parcă scenariul reduce această comunitate la doar „niște înapoiați” și atât.
Povestea nu e despre această comunitate; segmentul cultural este doar un simplu pretext. În esență, Kîzîm vorbește despre confruntarea dintre părinte și copil și despre cum definește fiecare libertatea și conexiunea în familie.
Părinții ei definesc iubirea ca pe ceva care trebuie organizat, ca pe un troc: „Hai să vedem ce băiat are familia X pentru fata noastră. Sper să fie băiat bun, că nu vreau să ne facă neamul de râs.”
În schimb, Selda merge pe libertatea inimii și a sufletului. Ea nu este îndrăgostită de Tudor pentru că așa a vrut X sau așa a tocmit nu știu ce neam; ea poartă sentimente pentru acest băiat pentru că așa simte, tocmai pentru că dragostea e oarbă.
Într-adevăr, poți să înțelegi puțin și perspectiva părinților, în sensul că aceștia nu-și doresc să piardă controlul absolut asupra fiicei, tocmai din teama de a nu se întâmpla ceva tragic.
Dar tocmai că acest control trebuie să fie nuanțat alături de înțelegere și, mai ales, de comunicare. Dacă părinții se comportă ca ultimii comandanți de lagăr, să fie cât se poate de clar că odrasla va fugi mâncând pământul de fiecare dată când are ocazia.
De asemenea, este și un război dus de copii, aceștia crezând că nu pot fi ei în subordinea boșorogilor — clasicul Boomer vs. Alfa.
Iar aici trebuie să mă răcoresc legat de scenariu: Băi, hai că sunteți „bagabonți”. Un pic de respect față de muzica bună, că și eu fac parte din generația Z, iar Judas Priest, Pantera, Ramones nu e muzică de boomeri, adică de boșorogi. URÂT, NU SE FACE AȘA!
Glumesc, evident! Am înțeles respectiva glumă.
Filmul durează o oră și un pic, asta n-ar fi o problemă colosală. Marele minus absolut este că ritmul este secționat într-un mod extrem de prost.
Filmul a început să mă calce pe coadă încă din start. Ok, am înțeles că primele 15 minute doreau să mă introducă în lumea lor, foarte bine și corect. Dar nu să-mi dai 5 minute de slujbă, iar apoi 10 minute infernale de manele și dans. Că mai apoi o dă și pe trap — e cu totul altă poveste.
Filmul se cam pornește după vreo 20 de minute. În plus, e atât de grăbit încât nu ai timp să suferi pentru personaje, deoarece acestea trec prin niște momente cumplit de apocaliptice.
Ca să nu mai zic de final, care m-a lăsat în ceață. Foarte ambiguu, sau mai bine zis, lipsit de concluzie, grăbit, ca și cum mi-ar fi spus: Gata, până aici am avut bani de film.
Însă cred că cea mai mare problemă a filmului a fost că am ieșit din sală fiind ferm convins că am vizionat un film de debut.
Ei bine, nu! Radu Potcoavă a mai avut un proiect înainte de acesta, mai exact Băieții buni ajung în rai, care a fost și încă e singurul film românesc care m-a făcut să plâng ca lumea.
Și cu mare durere în suflet o spun: nu se vede niciun progres, din contră, chiar apar niște minusuri, în special la partea de sunet. Pentru că sunt unele momente în care sunetul se rupe sau trebuie să-mi belesc în ultimul hal urechile ca să înțeleg dialogul.
Cât despre actori, mi-a plăcut mult că avem foarte mulți copii în distribuție, iar asta a fost o mare încântare, pentru că avem nevoie de tinere talente în cinema-ul autohton.
Toți prestează o partitură cinstită, mai ales Yeliz Mustafa, care e protagonista peliculei și în jurul ei gravitează întreaga narațiune. Totuși, nu o să fiu hain să dau de pământ cu niște copii care sunt la debutul lor pe marele ecran.
Însă marea surpriză a fost Tudor Chirilă. Personajul lui e cireașa de pe tort. El e catalizatorul umoristic al filmului. E genul de tată cu durere în bască de ce se întâmplă, ba mai bagă un joc video la calculator, ba mai face o caterincă de să te ia peste picior, ba când îi mai sare și țandăra.
Sunt și niște trimiteri la Vama Veche ( știți voi care ) pe care n-ai cum să le ratezi, fiind atât de bune încât m-am crăpat de râs. Alături de el se află și Judith State, una dintre cele mai bune actrițe din cinema-ul autohton, care, deși are minute puține, e foarte simpatică în acest film.
NOTĂ
Departe de a fi un film rău, are multe idei și intenții excelente și mișto, dar execuția cam lasă de dorit, mai ales că e un pic bătător la ochi ca noul film să fie mai puțin bun decât precedentul.
Ce-i drept, se cam observă că filmul nu a dispus de un buget colosal. Dar nu asta e problema, ci că îi lipsește curajul. Nu intră deloc adânc în cultura tătară și nici nu te zdruncină pe palierul emoțional.
Chiar și așa, în continuare sunt curios de Radu Potcoavă. Mi se pare un regizor care are în bagajul cerebral multe intenții bune și noi, dar pe de-o parte înțeleg că degeaba ai idei bune dacă nu poți dispune și de resursele necesare pentru a le pune în practică la capacitate maximă.
