E timpul să discutăm despre Crash, unul dintre cele mai hulite „Best Picture”-uri din istoria Academiei.
Hai să vedem care-i treaba și de ce a fost lovit din toate colțurile.
SINOPSIS
Crash urmărește o serie de destine care se intersectează în Los Angeles, dezvăluind tensiunile rasiale și prejudecățile ascunse ale unei societăți aparent moderne.
Printre personaje se numără ofițerul de poliție John Ryan (Matt Dillon), ale cărui gesturi oscilează între abuz și vulnerabilitate, partenerul său mai tânăr Tom Hansen (Ryan Phillippe), procurorul ambițios Rick Cabot (Brendan Fraser) și soția sa Jean (Sandra Bullock), dar și un cuplu afro-american format din Cameron (Terrence Howard) și Christine (Thandiwe Newton).
Pe parcursul a 24 de ore, viețile lor se ciocnesc prin incidente aparent mărunte, dar cu consecințe profunde.
EXECUȚIE
Că unii ar fi preferat Brokeback Mountain sau Munich drept „Best Picture” e una. Sau că acest Crash nu a fost pe gustul unora. Ambele sunt opinii care trebuie respectate și apreciate.
Tocmai ăsta e și farmecul — să existe o luptă strânsă din mai multe fronturi.
Dar să-mi fie cu iertare: niciodată, în această viață, acest Crash nu poate fi radical considerat un pardaf ordinar. NICIODATĂ!
Cât despre film în sine:
Ca o comparație — evident, cu proporțiile de rigoare — Crash poate fi lejer asemuit cu R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu. Ambele vorbesc despre rasism, iar ambele livrează un scenariu fabulos de bine scris și, mai ales, echidistant.
Crash este construit ca un mozaic moral, în care destine aparent separate se intersectează pentru a revela tensiunile rasiale și sociale dintr-un oraș precum Los Angeles.
Filmul nu tratează rasismul ca pe o doctrină articulată, ci ca pe un reflex zilnic, aproape involuntar. Personajele nu sunt extremiste evidente; sunt oameni obișnuiți care reacționează din frică, frustrare sau prejudecată.
Marea armă pe care scenariul o aruncă în joc este faptul că nu știi unde și cum să te poziționezi. Să fie o scrisoare de dragoste adusă bunătății sau avem parte de cine știe ce propagandă care încearcă să ridice un zid în fața rasiștilor?
Tocmai că filmul te întoarce pe toate părțile fără milă, oferind cu nemiluita argumente și contraargumente.
Scenariul nu îți oferă un antagonist clar și nici un erou pur.
Personajele comit acte condamnabile, pentru ca apoi să facă gesturi neașteptate de umanitate. Ofițerul abuziv poate salva o viață. Victima poate deveni agresor în alt context. Omul care predică toleranța poate reacționa din frică.
Sunt momente în care te face să te simți cu musca pe căciulă, pentru că, să fim serioși, modul în care sunt percepute unele personaje în faza incipientă a filmului te cam face să ridici din sprânceană.
Dar sunt și momente în care scriitura face niște curbe bruște și îți schimbă complet perspectiva.
Tocmai pentru că nimeni nu este sfânt. Realitatea este următoarea: binele și răul coexistă în fiecare dintre noi. Iar acel rău izvorăște dintr-un neajuns, o frustrare, o traumă sau lipsa a ceva.
Evident, asta nu ar trebui să ne facă să găsim apologie pentru orice rău.
Scuze! Tu, ca alb, vrei empatie și respect, dar te uiți ca la ultima sclavă la hispanica ce-ți face menajul în casă.
Scuze! Tu, ca negru, vrei empatie și respect, dar te uiți la albul de lângă tine ca la ultimul tiran, considerându-l următoarea ta victimă, chit că omul e cât se poate de liniștit și nu are nicio problemă cu tine.
Scuze! Dar, domnilor polițiști, parcă uneori vă meritați și voi niște petarde peste ceafă atunci când hărțuiți persoane de culoare și aplicați tratamente brutale fără justificare.
În niciun caz filmul nu se dorește a fi despre corectitudinea politică în sens superficial, ci mai degrabă o meditație asupra egalității în fața legii și a responsabilității individuale.
În universul filmului, fiecare personaj este pus, mai devreme sau mai târziu, în fața propriilor fapte. Nu contează culoarea pielii, statutul social sau poziția profesională — legea (sau măcar ideea de lege) planează ca un principiu care ar trebui să fie universal.
Problema este că aplicarea ei nu este mereu uniformă, iar tocmai această discrepanță generează tensiune.
Și cu asta închei segmentul dedicat scriiturii: pe lângă fentele legate de prejudecăți, filmul are niște momente unde s-ar putea să reacționezi de pomană.
Există o secvență extrem de emoționantă, unde, realist vorbind, reacționezi visceral. Iar mai târziu, când îți dai seama ce s-a întâmplat de fapt, îți cade maxilarul pe jos pentru că realizezi că ai reacționat prea repede.
Din punct de vedere actoricesc, toată lumea își livrează excelent partiturile — și chiar mă refer la toată lumea: Matt Dillon, Sandra Bullock, Terrence Howard, Thandiwe Newton sau Don Cheadle.
De asemenea, trebuie lăudat și montajul, pentru că una dintre magiile filmului provine și din acest departament.
O realizare excepțională a echipei de montaj, care reușește să schimbe atât de bine registrele în această pânză de păianjen scenaristică — o pânză care se intensifică și se îngroașă pe parcurs, pentru ca la final să se descoasă armonios.
NOTĂ
Nu e un film deloc confortabil, pentru că te obligă să te miști constant între judecată și empatie.
Nu este despre corectitudine politică în sens superficial, ci despre responsabilitate, lege și consecințe, într-o societate în care frica și prejudecata se infiltrează în gesturile cele mai banale.
Filmul te destabilizează brutal: când ești pregătit să condamni, îți oferă un contraargument; când ești gata să ierți, îți amintește greșeala. Această instabilitate este miza lui principală.
Nu spune „iată soluția”, ci te pune în fața unui puzzle etic. Și, poate cel mai important, îți cere să recunoști că realitatea socială este mai complicată decât pozițiile rigide.
Practic și teoretic, filmul ne solicită mai multă gândire critică, analiză contextuală și un calcul moral mai atent.
