Hai că mi-am făcut curaj și am dat în sfârșit o fisă la filmul lui Gaspar Noé – Love.
Băi, să vă băgați copiii în casă, că asta nu e film pentru ei!
SINOPSIS
Filmul îl urmărește pe Murphy (Karl Glusman), un tânăr american stabilit la Paris, care trăiește o relație intensă și pasională cu Electra (Aomi Muyock).
Cei doi formează un cuplu foarte apropiat, a cărui relație este alimentată atât de iubire și atracție fizică, cât și de dorința de a experimenta împreună lucruri care depășesc limitele unei relații convenționale.
Povestea este spusă într-o manieră fragmentată, alternând între prezentul lui Murphy și amintirile sale despre perioada petrecută alături de Electra. În trecutul lor apare și Omi (Klara Kristin), o tânără care ajunge să aibă un rol important în dinamica relației dintre cei doi.
Când Murphy primește vestea că Electra ar putea fi în pericol, amintirile despre relația lor revin cu o forță și mai mare.
EXECUȚIE
Băi, ce să zic… Filmul ăsta nu e deloc erotic, ci mai mult o dă spre pornache din ăla hardcore.
Gaspar Noé nu se ascunde după metafore complicate și nici nu încearcă să îmbrace sexualitatea într-un ambalaj convențional. Este un film extrem de explicit, provocator și visceral, construit în jurul unei relații pasionale care, în timp, se transformă într-un amestec de iubire, obsesie, gelozie și regret.
Problema mea este că dincolo de această premisă foarte îndrăzneață, filmul nu mi s-a părut suficient de consistent.
Filmul vrea să vorbească despre iubire, dar de foarte multe ori am simțit că sexul acaparează aproape complet povestea. Înțeleg perfect intenția lui Noé.
Pentru el, sexualitatea nu este un simplu ornament, ci o componentă fundamentală a relației dintre oameni. Intimitatea fizică devine limbaj, apropiere, conflict și, în cele din urmă, sursă de distrugere.
Numai că, după un anumit punct, senzația mea a fost că filmul începe să confunde intensitatea cu profunzimea. Doamne ferește, nu aș fi deloc un pudic, dar la un moment dat mi se părea că se declanșează un mare bombardament de scene porno doar de dragul șocului.
Murphy și Electra au o relație foarte intensă, însă nu am simțit întotdeauna că scenariul reușește să-mi ofere suficient material pentru a înțelege de ce această relație este atât de importantă pentru ei.
Filmul îmi arată foarte mult din relația lor, dar nu întotdeauna reușește să mă facă să o simt la aceeași intensitate la care o simt personajele.
Structura narativă, bazată pe salturi între prezent și trecut, este interesantă. Îmi place ideea de a urmări o poveste de dragoste prin intermediul amintirilor unui om care a pierdut-o.
Practic, prezentul devine o consecință a trecutului, iar fiecare fragment din relația lui Murphy cu Electra capătă o doză suplimentară de melancolie tocmai pentru că știm că acea perioadă s-a terminat.
De asemenea, o mare problemă pentru mine au fost chiar personajele, cu care nu am rezonat mai deloc – ambele fiind îmbibate într-o mare toxicitate, alcool, droguri, sex și atât.
De asemenea, o mare problemă pentru mine au fost chiar personajele, cu care nu am reușit să rezonez mai deloc. Murphy și Electra sunt atât de îmbibați în toxicitate, alcool, droguri, sex, gelozie și impulsivitate, încât la un moment dat am ajuns să simt că relația lor se învârte aproape exclusiv în jurul acestor lucruri.
Înțeleg foarte bine ce încearcă Gaspar Noé să spună prin asta. Nu cred că intenția lui este să ne ofere un cuplu sănătos sau modele de urmat, ci să arate o relație dusă la extrem, în care pasiunea, dependența și autodistrugerea ajung să se confunde.
Problema este că, pentru mine, filmul nu a reușit să-mi ofere suficiente motive să-mi pese de acești oameni.
Îi văd consumându-se, certându-se, împăcându-se, făcând sex, consumând substanțe și luând decizii proaste, însă rareori am simțit că descopăr ceva dincolo de acest stil de viață.
Ca să nu mai zic despre Murphy, oricât m-ar fi luat Gaspar Noé cu legea care poartă numele protagonistului, băi, legile astea mai apar și din propria prostie.
Personajul lui e numai bun de luat la perechi de palme și șuturi. Cum aș putea să empatizez cu un ditamai bărbatul care poartă IQ-ul unui creier de copil.
Da, Murphy știe să fută bine, mai exact, știe să fută bine vieți! Zic asta deoarece majoritatea necazurilor lui vin din propriile consecințe.
Am înțeles foarte bine ce a vrut Gaspar Noé să facă aici. Love este, în fond, și o poveste despre vindecare, obsesie și imposibilitatea de a te desprinde complet de anumite persoane.
Uneori încercăm să uităm oameni din trecut, dar memoria are prostul obicei să-i readucă înapoi exact atunci când credeam că am trecut peste. Murphy este practic prizonierul propriilor amintiri, iar relația cu Electra continuă să-l bântuie chiar și după ce povestea lor s-a terminat.
Ideea mi se pare foarte bună și chiar înțeleg direcția în care merge Noé. Doar că eu n-am putut să percutez la ea.
Din punct de vedere regizoral, totul este tipic lui Gaspar Noé: o orchestrare cinematografică psihedelică, haotică și electrizantă.
Camera, culorile, luminile, muzica și montajul lucrează împreună pentru a crea o experiență mai degrabă senzorială decât una convențional narativă.
Imaginea are permanent senzația că plutește între realitate, amintire și halucinație. Culorile sunt puternice, uneori aproape agresive, iar luminile și cadrele contribuie la acea atmosferă de vis erotic care se poate transforma foarte repede într-un coșmar emoțional.
În legătură cu departamentul actoricesc — JOS PĂLĂRIA! MĂ ÎNCLIN! Toată distribuția principală a fost debutantă!
Băi, să fii la primul tău rol, iar debutul să necesite asemenea lucruri și să ai curajul să le execuți în fața camerei… nu-mi rămâne decât să aplaud. Nu este deloc ușor să intri în cinema direct cu un asemenea rol și să te arunci cu capul înainte în niște situații atât de solicitante.
NOTĂ
Având în vedere abordarea filmului – Dacă-l iubești sau îl urăști, atunci, ambele variante sunt cât se poate de corecte.
Din păcate, Love nu a fost deloc pe gustul meu. E o mizerie epocală și infectă? Nu sunt de acord cu așa ceva, dar nici nu pot să-l consider o nestemată cinematografică.
Un film care are momente bune incontestabile, dar care, în ansamblu, nu reușește să fie mai mult decât suma părților sale. Astfel, mă opresc fix pe la jumătatea drumului cu Love.
