Nu am uitat să pun cifra 3 în dreptul titlului, este ok.
Disney tocmai ne-a adus remake-ul la Moana, celebra animație lansată acum vreo două secole, mai exact acum 10 ani…
SINOPSIS
Moana urmărește povestea curajoasei Moana (Catherine Lagaʻaia), fiica căpeteniei insulei Motunui, care simte că destinul ei se află dincolo de reciful ce înconjoară casa și pe care tatăl ei îi interzice să-l traverseze.
Atunci când o forță misterioasă amenință viitorul insulei și al poporului său, Moana răspunde chemării oceanului și pornește într-o călătorie primejdioasă.
Pe drum își unește forțele cu legendarul semizeu Maui (Dwayne Johnson), iar împreună trebuie să înfrunte creaturi fantastice și pericole uriașe pentru a reda lumii echilibrul pierdut.
EXECUȚIE
O poveste Disney care a fost spusă și primită bine acum 10 ani. Așadar, ce rost ar mai fi avut ca cineva să ne spună din nou același lucru? Deoarece, surpriză, nimeni nu voia să o audă din nou.
Filmul de față are cu 10 minute mai mult față de produsul original, iar asta se simte, deoarece au mai fost adăugate câteva scene în plus în introducerea peliculei.
În rest, acest remake este scenă cu scenă, beat cu beat și segment cu segment din animația originală. Ceea ce era vibrant și proaspăt în animație devine, în live-action, plat și fără viață.
Și mă repet, problema mea nu este că avem un remake la animație, ci că-l avem atât de devreme.
Cât despre execuție în sine…
Tematic, bineînțeles că filmul urmărește materialul sursă cu sfințenie, nu avem schimbări.
În primul rând, filmul vorbește despre maturizare și despre curajul de a-ți urma propriul destin.
Aici, Moana încearcă să înțeleagă cine este cu adevărat și ce destin i-a fost scris de către zeii mărilor și oceanelor.
Călătoria ei pe ocean reprezintă una interioară, în care învață să-și învingă fricile, să-și asculte instinctul și să accepte responsabilitatea pe care destinul i-a pregătit-o.
Mesajul ecologic este, de asemenea, puternic: oceanul nu este doar un decor, ci o prezență vie care trebuie respectată și protejată.
Totodată, filmul vorbește foarte frumos despre conflictul dintre tradiție și schimbare.
Tatăl Moanei încearcă să-și protejeze poporul interzicând orice expediție dincolo de recif, în timp ce fiica lui simte că viitorul comunității depinde tocmai de curajul de a merge mai departe.
Moana este un amalgam tehnic care nu-și găsește niciodată un echilibru stabil. Nu este nici complet reușit, nici complet dezastruos – este o experiență vizuală care sare de la o extremă la alta.
Pe de o parte, există momente în care tehnologia chiar funcționează.
Sunt secvențe în care cadrele largi, aeriene, îți taie respirația – oceanul care se întinde până la orizont, culorile care par desprinse dintr-un vis, lumina care cade perfect pe fața personajelor.
Când filmul rămâne pe insulă sau în scenele de ansamblu, coregrafia și mișcarea sunt bine regizate, iar tu simți că, pentru câteva clipe, magia originalului prinde viață.
Dar există și multe momente în care filmul arată extrem de șubred.
Sunt zeci de secvențe unde se observă clar că actorii se află în spatele unui decor fals, luminatul este adesea plat, decorurile par lipsite de adâncime, iar apa, deși impresionantă în unele cadre, în altele pare mai puțin convingătoare decât efectele din filme vechi de zeci de ani.
Cât despre actorie, și aici am comentarii mixte.
În centrul acestui experiment se află Catherine Lagaʻaia, o tânără actriță australiano-samoană în vârstă de 19 ani, care face aici debutul său în lungmetraje.
Este super frumoasă și gingașă, are o voce de aur pe care o folosește la maxim și cam atât.
Departe să spun că are o prestație de lemn, doar că atunci când cântă, filmul prinde viață. În schimb, în scenele de dialog, prezența ei este instabilă – uneori excelentă, alteori rigidă. Se vede că vorbim de cineva aflat la început de drum.
Cât despre The Rock… Carisma și șmecheria lui nu aduc nimic nou semizeului. Aș zice că are o interpretare de tip „pilot automat”.
Pe cât de mult s-a distrat pe platou, pe atât de mult și-a dorit să fie unu la unu cu interpretarea animată, fără să aducă nimic nou personajului.
De asemenea, deși acesta încă are un fizic impunător și în continuare, la cei 54 de ani ai săi, dacă-ți trântește o palmă te trimite la terapie intensivă, totuși mi s-a părut ușor bătrânel pentru rolul lui Maui.
Însă dacă este un punct forte la care filmul excelează complet, ei bine, acela este departamentul muzical.
Melodiile sunt aceleași – „How Far I’ll Go”, „You’re Welcome”, „Shiny”, „We Know the Way” – dar interpretate de o nouă generație de voci.
Așa cum am spus și mai devreme, actrița principală are aur în gât. Cât despre The Rock, n-ai cum să nu bați din picioare atunci când se dezlănțuie pe (cel mai probabil) hit-ul coloanei sonore, „You’re Welcome”.
Cât despre emoție, aș minți dacă aș spune că n-am râs la unele faze sau că nu m-am înmuiat la momentele dintre Moana și bunica sa, dar totul e la mii de leghe sub mare față de căldura animației din 2016.
NOTĂ
Moana nu aduce nimic nou. Este o copie fidelă, dar lipsită de suflet, a unui original care rămâne superior în aproape toate privințele.
Catherine Lagaʻaia are momente bune, dar nu reușește să umple golul lăsat de Auliʻi Cravalho. Dwayne Johnson este carismatic, dar prea bătrân și prea sobru pentru un personaj care ar trebui să fie anarhic și exploziv.
Thomas Kail dovedește că este un regizor de teatru talentat, dar că nu stăpânește încă arta filmului live-action.
La final, Moana nu este un dezastru complet. Mi-ar fi greu să distrug filmul ăsta. Cel mai probabil, cei mici se vor bucura de el, mai ales cei care n-au văzut animația.
Dar nici nu este vreun film excelent. Este, pur și simplu, inutil. Este un film care există pentru că poate, nu pentru că trebuie.
Îi acord un 6, deoarece am fost prins în toane bune.
