The Worst Person in the World

The Worst Person in the World sau Verdens verste menneske este magnum opus-ul lui Joachim Trier (regizorul filmului Sentimental Value).

Acum, să vedem cât de „magnum opus” este acest film.

SINOPSIS

O avem pe Julie (Renate Reinsve), o tânără inteligentă și neliniștită din Oslo, aflată permanent între dorința de a deveni „ceva” și teama de a se fixa într-o singură direcție.

După mai multe încercări profesionale ratate, Julie intră într-o relație cu Aksel (Anders Danielsen Lie), un artist mai matur, sigur pe sine și pe alegerile sale — relație care îi oferă stabilitate, dar îi accentuează și sentimentul de nepotrivire.

Viața ei ia o turnură neașteptată atunci când îl întâlnește pe Eivind (Herbert Nordrum), un bărbat la fel de indecis și curios ca ea, alături de care experimentează o formă diferită de libertate emoțională.

EXECUȚIE

Filmul urmărește fragmente din viața Juliei — iubiri, despărțiri, crize existențiale, momente de euforie și de pierdere — construind portretul unei generații care trăiește între opțiuni infinite și frica de a face alegeri definitive.

Când am dat play, mă așteptam la o protagonistă cu adevărat rea, diabolică, cine știe ce scursură socială — cel puțin așa îmi sugera titlul. Dar nu, nu despre asta este vorba. Titlul filmului reprezintă starea ei: așa se simte ea.

Titlul nu este o etichetă morală, ci o stare interioară. „Cea mai rea persoană din lume” nu înseamnă că Julie este rea în sens etic, diabolic sau social, ci că așa se percepe ea pe sine în momentele de luciditate dureroasă.

Este vocea vinovăției, a autojudecății, a comparației constante cu ceea ce „ar fi trebuit” să fie. Iar acest „ce ar fi trebuit să fie” nu este ceva universal valabil, ci reprezintă presiunea venită din partea celorlalți.

Filmul arată foarte limpede că vinovăția Juliei nu se naște din eșecuri reale, ci din interiorizarea așteptărilor sociale: ce înseamnă să fii „adult”, când trebuie să te așezi, ce carieră e validă, ce tip de relație contează, când e „momentul potrivit”.

Iar această voce a celorlalți e una pe care o auzim cu toții:
„Când te însori?”
„Hai mai repede, când faci copii?”

„Pff, vrei să te faci om de film? Din ce o să trăiești? Fă-te inginer, să câștigi mai bine!”

„Când îți găsești și tu o iubită / un iubit?”

Iar șirul acesta de întrebări arhiuzate poate continua la nesfârșit.

Julie nu face rău din cruzime, ci din ezitare. Nu rănește pentru că vrea, ci pentru că nu știe cum să rămână.

Filmul spune foarte clar că, într-o epocă în care ți se cere să fii împlinit, coerent, fericit și autentic în același timp, simplul fapt că ești confuz poate fi trăit ca o vină morală.

Dar dacă ar fi să punctez mesajul cel mai esențial — sau, mă rog, ce mi-a transmis mie filmul — acesta ar fi:

Verdens verste menneske vorbește, în profunzime, despre ideea că nu există o vârstă standard pentru a te găsi pe tine. Că drumul spre propria voce nu urmează o cronologie acceptată social și că a nu fi „așezat” la 30, 35 sau 40 de ani nu este un eșec, ci o stare umană legitimă.

Filmul refuză ideea maturizării ca „milestone” bifat și o tratează ca pe un proces neregulat, fragmentat, adesea dureros.

Practic, este cât se poate de normal — și mai ales natural — ca la o vârstă mai înaintată să fii încă nesigur pe tine, să-ți descoperi alte pasiuni, să divorțezi și să găsești pe altcineva. E normal să suferi, e normal să fii debusolat.

Julie nu este pierdută pentru că nu știe ce vrea, ci pentru că trăiește într-o lume care cere definiții premature. O lume care te împinge să ai opinii ferme, repere clare și o identitate coerentă, chiar și atunci când interiorul tău este încă în mișcare.

Filmul spune, cu o blândețe rară, că poate e normal să ai gânduri contradictorii, să te răzgândești, să abandonezi versiuni vechi ale tale fără a ști exact ce urmează.

Iar aici, chiar dacă sunt bărbat, simt nevoia să punctez și latura feminină a acestei presiuni — mai exact, presiunea asupra femeilor de a face copii:

„Vai, cum îți permiți să vorbești despre problemele copiilor când tu nu ai?”
„Când faci și tu un copil? Uite, mama mea la 30 de ani mă avea deja pe mine!”
„Ești de atâta timp într-o relație și încă nu ați discutat despre copii?!”

Vreți să mai continui? Nu cred — știți despre ce vorbesc.

Mai mult, The Worst Person in the World validează ideea că a te așeza cu tine însuți nu înseamnă neapărat stabilitate exterioară. Poți avea job, relație, planuri și totuși să nu fii „acolo”.

Sau invers: poți fi într-o aparentă dezordine și să fii, pentru prima dată, sincer cu tine.

Din punct de vedere actoricesc, ce aș putea să spun? Renate Reinsve este excepțională.

Nu joacă emoția demonstrativ, ci o lasă să curgă natural, uneori contradictoriu. O privire care se pierde, un zâmbet care apare prea târziu, o ezitare înaintea unui răspuns — toate aceste detalii construiesc un personaj profund viu.

Iar când spun „viu”, mă refer la faptul că Renate creează un personaj care nu caută constant empatie sau simpatie. Julie este plină de defecte, minusuri și comportamente mai mult sau mai puțin toxice. Exact ca orice om.

Regia este IM-PE-CA-BI-LĂ. Filmul știe când să accelereze (secvențele de euforie și descoperire) și, mai ales, când să stea pe loc. Trier jonglează magistral cu tempo-ul, fără să plictisească și fără a cădea într-un elitism regizoral.

Iar cele două scene cu oprirea timpului sunt geniale. FABULOASE.

Imaginea este superbă — naturală, dar intimă. Oslo este filmat cu emoție, orașul devenind o extensie a stării Juliei: uneori deschis și luminos, alteori rece, distant, fragmentat.

Respect maxim pentru decizia de a trage filmul pe peliculă, nu pe digital. Se simte din plin.

NOTĂ

Mai marile voci autohtone ale criticii de film spun despre Joachim Trier că este un cineast „nu foarte talentat”. Lucru cu care sunt perfect de acord: omul nu e talentat — e giga-fantastic de talentat.

Este o poveste despre nesiguranța de a trăi într-o lume care îți cere definiții rapide, stabilitate și coerență, chiar atunci când interiorul tău este încă în mișcare.

Filmul nu spune când „ar trebui” să te găsești, să te așezi sau să devii sigur pe tine. Spune doar că este normal să cauți, să greșești, să te răzgândești și să te simți vinovat pentru lucruri care, de fapt, sunt presiuni împrumutate de la ceilalți.