Nu știam prea multe despre acest film, în afară de faptul că este o adaptare după un bestseller care a făcut ravagii la apariția lui.
Așa că hai să vedem care-i treaba cu The Housemaid.
SINOPSIS
The Housemaid urmărește povestea lui Millie (Sydney Sweeney), o tânără vulnerabilă, cu un trecut dificil, care acceptă un post de menajeră internă în casa unei familii extrem de bogate, văzând în acest job o șansă rară de a-și reface viața.
La suprafață, locuința impecabilă și stăpâna ei carismatică, Nina (Amanda Seyfried), par să ofere siguranță și stabilitate. Însă comportamentele imprevizibile și tensiunile din interiorul familiei încep să ridice semne de întrebare.
Pe măsură ce Millie devine tot mai implicată în viața cuplului format din Nina și Andrew (Brandon Sklenar), granițele dintre angajată și prizonier se estompează, iar casa se transformă într-un spațiu al controlului psihologic și al manipulării.
EXECUȚIE
Prima oră a filmului este executată cât de cât bine.
Atmosfera este solid construită, regia este cinstită și știe exact ce să captureze în prim-plan pentru a crea misterul și senzația de necunoscut care gravitează în jurul acelei case uriașe.
Personajele reușesc inițial să te păcălească. La prima vedere, îți dai seama cine pare „de treabă” și cine nu are toate țiglele pe casă, iar acest lucru i se datorează în mare parte Ninei.
De aici însă, totul intră într-un picaj continuu. Filmul se concentrează obsesiv pe dualitatea Ninei, iar schimbările ei de 180 de grade sunt extrem de constante și dese: ba o vezi afectuoasă și iubitoare, ba o vezi că o ia razna de parcă mai are puțin și bagă un cuțit în tine.
Iar acest „spectacol” începe foarte devreme, după vreo 20–25 de minute. Mai mult, pe tot parcursul filmului, scenariul îți arată cu imagine, subiect și predicat cum stă treaba, fără să lase spectatorul să gândească.
Tocmai asta este marea problemă a peliculei de față: discrepanța aproape fantasmagorică dintre cele două jumătăți.
A doua jumătate pare să spună direct: „Dă-l dracu’ de scenariu inteligent, hai să-i zicem mură-n gură spectatorului cum stă treaba, ca să anticipeze ușor și twist-ul.”
Singurele puncte pe care le-am apreciat la acest scenariu sunt temele abordate, unele extrem de serioase: violența domestică, în special violența asupra femeilor, partenerul toxic și modul în care relațiile disfuncționale pot degrada un individ.
Din punct de vedere actoricesc, The Housemaid livrează decent. Și, surpriză pentru mine, nu Sydney Sweeney este cea care „cară pianul în cârcă”, ci Amanda Seyfried, care mi s-a părut că rupe și introduce sângele direct în instalația filmului.
Interpretează foarte bine dualitatea personajului; ea este, la rândul ei, produsul unui sistem al puterii domestice, prinsă într-o relație tensionată cu soțul ei, Andrew.
Această nuanțare face ca dinamica dintre cele două femei să fie cu atât mai neliniștitoare: nu avem o confruntare clară între bine și rău, ci o competiție tăcută pentru supraviețuire.
Cât despre Sydney Sweeney… dincolo de blugi și gene frumoase, oferă o prestație cinstită. Repet, mi s-a părut cu mult sub Amanda Seyfried. Nu o consider o actriță lipsită de talent — nu cred asta — dar, în același timp, este departe de o categorie elitistă.
Fără comparații malițioase, dar între ea și Anya Taylor-Joy este doar un an diferență de vârstă, iar distanța dintre ele este extrem de vizibilă, mai ales dacă ne raportăm la filmografii.
Cât despre Brandon Sklenar, omul își joacă bine rolul de bărbat alfa: dinți lucioși, albi ca porțelanul, abdomen construit mai ceva ca un templu sacru, cu pătrățele numai bune de jucat X și 0.
Iar dacă zvonurile sunt adevărate și el va fi următorul Batman în universul lui James Gunn, cel puțin pe partea de Bruce Wayne va livra bine.
Despre final pot spune doar că deschide niște continuări interesante, deoarece conceptul de la care ar putea porni următoarele filme este destul de ofertant. Nu e spoiler — știm deja că există o serie întreagă de cărți.
NOTĂ
Filmul vorbește despre frica modernă a dependenței economice, emoționale și sociale — și despre cât de ușor se poate transforma o promisiune de siguranță într-o formă de captivitate.
Din păcate, am fost destul de dezamăgit. Mi s-a părut că a început bine, iar apoi a căzut din pom și, în timpul căderii, s-a mai lovit brutal de niște crengi groase.
Ar fi putut fi un film bun spre foarte bun dacă și-ar fi menținut abordarea din prima jumătate. Mă repet: ce farmec mai are un film când îți explică, cu subiect și predicat, tot ce se întâmplă?
