În sfârșit a venit momentul să-mi rup ața cinefilă și în materie de Stere Gulea.
Da, da, nu săriți cu săbii și topoare — vor veni recenzii și la trilogia Moromeții.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea Emiliei Apostoae (Luminița Gheorghiu), o pensionară dintr-un mic oraș de provincie care privește prezentul cu neîncredere și trecutul comunist cu o nostalgie sinceră, dar deloc simplistă.
Pentru Emilia, anii de dinainte de 1989 însemnau stabilitate, siguranță și un sentiment al utilității sociale, în timp ce tranziția postcomunistă i-a adus confuzie, insecuritate și senzația că a fost abandonată de lume.
Viața ei liniștită este tulburată atunci când fiica sa, Alice (Ana Ularu), stabilită în Canada, anunță că urmează să vină în vizită cu familia.
Dorința Emiliei de a părea „modernă” și adaptată noii realități o împinge să-și ascundă opiniile și să-și cosmetizeze trecutul, încercând să corespundă așteptărilor fiicei sale.
Între cele două se naște o confruntare subtilă, dar intensă, despre valori, identitate și sensul schimbărilor trăite de România postcomunistă.
EXECUȚIE
Dacă e un lucru care m-a impresionat încă din start, acesta este aspectul tehnic și regizoral.
Mai exact, nu mă așteptam deloc să întâlnesc o imagine atât de frumoasă, o regie atât de „jucăușă” și un scenariu atât de complex, minimalismul cu care suntem obișnuiți fiind aproape inexistent.
De asemenea, filmul are la bază romanul omonim scris de Dan Lungu în anul 2007.
Stere Gulea nu abordează Sunt o babă comunistă dintr-o poziție de superioritate morală și nici din reflexul post-tranziției de a da verdicte.
El nu încearcă să „corecteze” nostalgia personajului și nici să o expună ca eroare ideologică. În schimb, alege ceva mult mai dificil: să înțeleagă.
Filmul privește personajele cu răbdare și empatie, acceptând ideea inconfortabilă că oamenii nu trăiesc istoria ca pe un manual, ci ca pe o succesiune de rutine, speranțe, pierderi și atașamente.
Gulea înțelege că nostalgia Emiliei nu este o apărare a comunismului ca sistem, ci o apărare a propriei biografii — a unei vieți care a avut coerență la un moment dat și care, după 1989, a fost brusc delegitimată.
Iar acesta este, poate, punctul forte al filmului, mai ales venind din partea unui cineast extrem de inteligent în arta de a „păcăli” comunismul.
Sunt o babă comunistă arată că, dincolo de schimbarea regimurilor și a discursurilor politice, viața concretă a oamenilor rămâne surprinzător de similară.
Există facturi de plătit, datorii care apasă, conflicte de familie, singurătate, compromisuri. Există grija zilei de mâine. Iar aceste lucruri nu dispar odată cu schimbarea unui sistem.
Filmul sugerează că diferențele dintre comunism și prezent sunt adesea mai vizibile la nivel ideologic decât la nivel existențial.
Atunci ca și acum, unii o duc bine, alții supraviețuiesc greu. Atunci ca și acum, poți muri de frig sau poți trăi confortabil — nu neapărat din cauza regimului, ci din cauza poziției tale în lume, a norocului, a relațiilor, a contextului personal.
Mă repet: scenariul este suficient de bine scris încât empatia față de protagonistă să existe. Însă totul are o limită.
Și aici am de aruncat în joc o carte extrem de importantă: nu poți face apologia comunismului în fața celor care nu au dus-o bine. Nu poți spune că regimul a făcut atât de mult bine, mai ales când aveai carnet de partid, când făceai parte dintr-o clasă privilegiată.
Nu poți face apologia unui regim în fața celor care au fost striviți de el, mai ales atunci când tu însuți ai beneficiat — fie și pasiv — de poziția ta în interiorul sistemului.
Nostalgia Emiliei este umană, explicabilă emoțional, dar nu universal validă moral. Aici apare ruptura fundamentală: memoria personală nu este neutră.
Ea este filtrată de poziția socială pe care ai avut-o. Când ai avut carnet de partid, când ai avut acces la siguranță, la un loc de muncă stabil, la un statut recunoscut, experiența ta a comunismului nu poate fi extrapolată asupra celor marginalizați, persecutați, reduși la tăcere sau excluși.
Totul capătă o altă dimensiune atunci când fiica ei sosește, moment din care începe confruntarea dintre generații, dintre medii total opuse, dar apar și alte teme: dragostea părinte–copil, sărăcia, sacrificiile.
Dacă până atunci filmul funcționează ca un portret interior, aproape solitar, al unei femei rămase între epoci, odată cu apariția fiicei începe adevărata confruntare – nu doar între ideologii, ci între vieți trăite în medii complet diferite.
Confruntarea dintre generații nu este una violentă, ci tăcută, stânjenitoare, plină de lucruri nerostite. Fiica vine dintr-o lume a mobilității, a opțiunilor, a comparației permanente cu „afară”. Mama vine dintr-o lume a stabilității forțate, a limitelor clare, a supraviețuirii prin adaptare.
Niciuna nu are complet dreptate, niciuna nu greșește total. Filmul arată limpede că ruptura nu este ideologică, ci experiențială: ele nu vorbesc din convingeri, ci din vieți incompatibile.
Din această tensiune se desprind teme mult mai profunde decât nostalgia politică. Dragostea părinte–copil devine centrală, dar nu în forma ei idealizată. Este o dragoste trecută prin sărăcie, compromisuri și sacrificii nerostite.
Aici vine și partea care mi-a displăcut: această confruntare este mult prea minimalistă, mult prea puțin exploatată. Mă așteptam la conflicte mai aprige, mai virulente. Cel puțin asta am simțit și asta mi-aș fi dorit.
De asemenea, filmul introduce un alt fir narativ, unul despre producerea unui film — excelent executat, cu un simbolism și o dualitate memorabile — însă nu vreau să intru în spoilere.
Din punct de vedere actoricesc, cuvintele sunt aproape de prisos. Luminița Gheorghiu este cea care „cară pianul în spate”, oferind o interpretare stratosferică. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că nu a primit nicio nominalizare la Premiile Gopo.
NOTĂ
Sunt o babă comunistă este un film care refuză verdictele ușoare și mizează pe înțelegere, nu pe condamnare.
Pornind de la nostalgia unei femei obișnuite, filmul ajunge să vorbească despre lucruri mult mai profunde decât un regim politic: despre familie, sărăcie, sacrificii tăcute și despre felul în care generațiile ajung să nu se mai recunoască între ele.
Fără a face apologia comunismului și fără a ignora suferințele reale ale trecutului, filmul arată că istoria mare se intersectează dureros cu viața mică.
În ambele perioade se moare de foame și de sărăcie. Diferența este că, în trecut, nu puteai fi liber, nu puteai arăta cu degetul, nu puteai pleca din țară, nu puteai schimba locul de muncă, nu puteai protesta.
Comunismul nu a fost rău doar pentru că oamenii erau săraci, ci pentru că nu aveau voie să spună că sunt săraci, de ce sunt săraci și cine este responsabil.
