Așa cum spune și hit-ul celor de la Compact, „după ani și ani”, Kathryn Bigelow revine cu A House of Dynamite, un film exclusiv Netflix.
SINOPSIS
Într-o dimineaţă aparent normală la Washington, în centrul de monitorizare al Casei Albe se aprind alarmele: un semnal radar detectează lansarea unui focos balistic intercontinental necunoscut, care traversează Pacificul şi are ca traiectorie o metropolă americană.
În mai puţin de douăzeci de minute, oficialii guvernamentali, militarii şi agenţiile de informaţii se prind într-o cursă frenetică: cine e responsabil, cum răspundem şi, mai ales, ce costuri suntem pregătiţi să plătim pentru a evita catastrofa?
EXECUȚIE
Ideea de la care pornește filmul este extrem de interesantă.
Filmul vorbește despre fragilitatea echilibrului global, dar mai ales despre instabilitatea naturii umane în fața unui pericol absolut.
În spatele diplomației, a strategiilor militare și a jargonului tehnologic se ascunde aceeași fragilitate arhaică – instinctul de supraviețuire.
De asemenea, este și o critică asupra birocrației exagerate care, în loc să organizeze ordinea, ajunge să îngroape decizia sub greutatea propriilor proceduri.
În film, fiecare clipă contează, dar fiecare decizie trebuie „confirmată”, „verificată”, „aprobată”. Se creează astfel o spirală a indeciziei, unde fiecare oficial se teme mai mult să greșească decât să acționeze.
Într-o situație de criză absolută, când un focos nuclear ar putea lovi în câteva minute, puterea pare blocată de propria complexitate.
Primul act al filmului este aproape excelent, tocmai pentru că ești în aceeași stare cu personajele – nu știi de unde vine amenințarea, iar aici trebuie să o aplaud pe Kathryn Bigelow pentru regia excelentă din acest segment, plin de suspans și adrenalină.
Camera este mereu într-o mișcare rapidă, montajul e haotic, cu planuri apropiate persistent pe fețele personajelor – un tablou perfect al haosului.
Mă repet, primul act este foarte bine executat, dar ce urmează după e resetarea primului act, doar că din alte perspective.
Însă marea problemă a acestor perspective este că niciuna nu vine cu o dezvăluire semnificativă, cu o scânteie care să schimbe traiectoria poveștii.
De asemenea, scenariul este incredibil de nerealist. Băi, or fi americanii conduși de un tâmpit, dar pe plan militar, nebun să fii să le subestimezi capacitatea.
În filmul de față, pare că SUA deține cel mai amatoricesc sistem militar.
Aici, ei nu sunt în stare să detecteze punctul exact de lansare al rachetei.
NU AU NICIUN PLAN DE REZERVĂ! Pe bune? Să nu existe o soluție de avarie? Un plan B, de exemplu!?!?
Iar starea psihică a personajelor este una de noaptea minții. Ok, înainte de toate, sunt oameni, nu mașinării.
Recomand un mic research despre recrutarea în sistemul militar american. Pe lângă condiția fizică, acolo se caută și cei mai stabili psihic oameni. D-aia au și una dintre cele mai puternice armate din lume.
Aici, îi vezi pe soldații de elită, comandanții, superiorii – toți vomitând, bâlbâindu-se, lipsiți de luciditate.
Și nu vorbim de o singură persoană, ci de o întreagă instituție.
Altă problemă, Rebecca Ferguson, Idris Elba, Jason Clarke sau Greta Lee – aduși pentru ce?
Aduși pentru câteva mărunți replici, plus un scenariu care nu le oferă niciun sprijin pentru a-și demonstra talentul stratosferic.
NOTĂ
Într-un paradox amar, siguranța absolută devine imposibilă tocmai din cauza mecanismelor care ar trebui să o asigure. Fiecare protocol, fiecare raport și fiecare semnătură amână inevitabilul, până când timpul însuși devine o armă.
O idee excelentă, dar executată într-o manieră mediocră și lipsită de realism.
Ar fi putut fi un film monumental, dar pe lângă aspectele pe care le-am tot amintit, o mare lipsă a filmului este și emoția.
Nu reușește să te facă să simți pericolul împreună cu personajele, să-ți facă pielea de găină sau să-ți accelereze bătăile inimii. Rămâi un spectator detașat la un potențial sfârșit de lume.
