După All We Imagine as Light, iată că mai vin cu un film indian pe acest blog.
Doar că de data aceasta, un produs comercial 100% marca Bollywood – Drishyam.
SINOPSIS
Vijay Salgaonkar (Ajay Devgn), un bărbat simplu, proprietar al unei firme de cablu TV, trăiește liniștit într-un mic oraș din Goa alături de soția sa, Nandini (Shriya Saran), și cele două fiice.
Viața familiei se schimbă radical atunci când o întâmplare tragică duce la moartea accidentală a fiului unei influente șefe de poliție, Meera Deshmukh (Tabu).
Pentru a-și proteja familia de consecințele cumplite, Vijay folosește inteligența pentru a construi un alibi perfect și a acoperi urmele crimei.
În timp ce ancheta condusă de Meera devine din ce în ce mai intensă și tensionată, începe o adevărată luptă psihologică între o mamă care caută dreptate și un tată care își apără familia cu orice preț.
EXECUȚIE
Calm și liniște! Nu vorbim despre un film indian ca pe vremuri, unde se cântă și se dansează non-stop.
Vorbim despre un produs bollywoodian cât se poate de serios, iar din punct de vedere al anumitor aspecte, dă clasă multor scenarii americane.
Însă, până să ajung la partea suculentă a peliculei, trebuie să vă spun ce nu mi-a plăcut.
În primul rând, cea mai slabă parte a filmului este expoziția infernal de lungă.
Filmul durează 2 ore și 40 de minute; primele 40 de minute reprezintă primul act, în care ni se construiesc personajele.
Însă sunt construite mult prea mult.
Ar fi fost de ajuns 20-25 de minute pentru a afla că protagonistul este un mare cinefil, că are o familie frumoasă și că polițiștii sunt niște nemernici.
În al doilea rând – iar aici ține de gusturi și de lipsa mea de experiență în materie de filme indiene – problema este următoarea: prea mult dramatism în orice, de la acțiuni tensionate sau dramatice, până la cele mai simple gesturi.
Ca să vă dau un scurt exemplu: protagonistul nostru, Vijay, aruncă un telefon. Regizorul alege să folosească un slow-motion de zile mari, de l-ar face gelos până și pe Zack Snyder.
Totuși, aruncă un telefon într-o pubelă, nu o grenadă pe frontul de luptă.
Și cam atât legat de părțile slabe, pentru că totul se schimbă în momentul declanșator, când începe investigația.
Ca structură și execuție, scenariul mi s-a părut simplu, amintind de o poveste de tipul „șoarecele și pisica” combinată cu Finding Nemo.
Însă modul în care este desfășurată acțiunea reprezintă cireașa de pe tort, deoarece investigația este prezentată din două perspective: a lui Vijay și a șefei de poliție.
Dezvăluirile și confruntările dintre cei doi vin prin cele mai ingenioase metode de înșelăciune, chiar dacă filmul îți arată clar cum se desfășoară acțiunile fiecăruia.
Și, deși ți se prezintă totul cât se poate de transparent, tot rămâi cu un „WHAT THE FUCK?” întipărit în minte, pentru că nici nu-ți trece prin gând ce mișcă urmează să facă vreunul dintre ei – atât de inteligente sunt planurile lor.
Filmul nu oferă răspunsuri simple.
Deși simpatizăm cu Vijay, fapta familiei sale rămâne o crimă. Justiția legală este încălcată, dar justiția morală pare restabilită. În acest sens, filmul ridică o întrebare esențială: ce este mai important – legea sau compasiunea?
Pe de o parte, avem un bărbat care vrea să-și apere familia; în celălalt colț al ringului, o mamă care își vrea fiul înapoi acasă. Până la urmă, oricât aș empatiza cu Vijay, n-am cum să nu o înțeleg și pe Meera.
Din punct de vedere tematic, Drishyam abordează două mari subiecte: familia și instituția numită poliție.
În centrul lui Drishyam stă familia – nu doar ca unitate afectivă, ci ca spațiu al protecției, al valorilor și al identității.
Vijay este un om simplu, cu o viață modestă, dar pentru el familia reprezintă totul. Când o forță exterioară amenință acest echilibru, el reacționează nu prin violență, ci prin inteligență, calcul și sacrificiu.
Familia devine aici simbolul inocenței, în timp ce lumea din afară – reprezentată de poliție, lege și putere – simbolizează agresiunea și corupția.
Cât despre segmentul tematic dedicat poliției, aici avem o sabie cu două tăișuri:
În primă fază, îl avem pe polițistul Gaitonde, care reprezintă ofițerul de teren – impulsiv, corupt, violent și umilitor. Practic, el devine emblema unui sistem putred, al unei poliții care funcționează prin frică, nu prin lege.
Însă, mai apoi, intervine Meera – figura autorității intelectuale, polițista educată care încearcă să păstreze o aparență de moralitate, chiar dacă are și ea momente în care apelează la violență, direct sau indirect. Dar, repet, pe ea o poți înțelege.
NOTĂ
În miezul filmului, dincolo de suspansul polițist, se află o metaforă socială extrem de clară:
Un om obișnuit, fără educație formală, dar cu inteligență practică și moralitate, reușește să înfrunte și să învingă un sistem corupt, reprezentat de poliția statului.
În concluzie, filmul este o radiografie morală a societății indiene și, prin extensie, a oricărui sistem în care autoritatea se crede deasupra legii.
Astfel, Drishyam funcționează ca o palmă metaforică adusă autorității, demonstrând cum un om simplu poate egala și chiar depăși, prin logică și instinct moral, întreaga mașinărie a poliției.
Este un film despre inteligența tăcută a omului de rând, despre forța iubirii familiale și despre rezistența împotriva abuzului de putere.
Dar chiar și așa, având în vedere povestea, empatia față de personaje este una limitată și împărțită în mod egal pentru fiecare dintre ei.
