Materialists este noul lungmetraj regizat și scris de Celine Song.
SINOPSIS
Lucy (Dakota Johnson) este o tânără care și-a lăsat în urmă visul de a fi actriță și s-a reinventat ca „arhitect al iubirii” într-o agenție exclusivistă de matchmaking din New York.
Pentru ea, dragostea nu mai e un mister, ci o ecuație: venituri, educație, statut social, înălțime, idei politice — toate puse cap la cap pentru a construi perechi „perfecte”.
La o nuntă pe care ea însăși a făcut-o posibilă, Lucy ajunge prinsă într-un triunghi care îi zguduie convingerile.
Harry (Pedro Pascal), un bărbat carismatic și bogat, pare întruchiparea idealului pe care îl predică zilnic clienților ei. Dar acolo reapare și John (Chris Evans), fostul ei iubit — actor ratat și chelner de ocazie, însă cu o pasiune autentică, greu de ignorat.
EXECUȚIE
Surle și trâmbițe pentru Celine Song, mai ales atunci când a lansat Past Lives, film care nu prea mi-a plăcut.
Past Lives a fost nominalizat la Oscaruri pentru Cel mai bun film și Cel mai bun scenariu.
Acum, una e că nu mi-a plăcut, alta e să-i contest meritele. Nu-i la îndemâna oricui ca la filmul de debut să fii nominalizat la toate marile decernări din industrie.
Așadar, mă așteptam ca la al doilea film, Celine Song să vină cu ceva original, special, cu ceva care să revitalizeze genul romantic.
Vorba aia, una e să mă uit la o ecranizare comercială după Nicholas Sparks, alta e să văd o ecranizare originală realizată de o regizoare arthouse.
Din păcate, Materialists e apogeul banalității și al plictiselii.
Filmul arată cum lumea modernă tratează iubirea ca pe o etichetă socială, un accesoriu menit să confirme reușita personală, o lume în care aparența a ajuns să valoreze mai mult decât profunzimea, sufletul și intelectul.
Ca să fiu sincer, sunt unul dintre susținătorii intervențiilor estetice, în sensul că pot fi de acord cu cei și cele care vor să-și repare anumite defecte sau complexe deranjante, dar sunt adeptul operațiilor care au un rezultat finuț.
DAAR, valabil pentru bărbați – camarazi de-ai mei, să știți că dacă o femeie n-are sânii cât casa nu înseamnă că îi crește IQ-ul. Sau dacă o femeie are buzele cât botul lui Donald Duck, nu înseamnă că va fi mai afectuoasă.
Valabil și pentru femei – dragi doamne și domnișoare, credeți că un bărbat care-i mai scund cu 7,82 cm decât doriți se va transforma în Antonio Banderas cu IQ de Stephen Hawking?
Sufletește și intelectual, omul rămâne același indiferent de schimbările fizice din exterior.
Pe plan material, contul de zeci de mii de euro nu va cumpăra niciodată liniște sufletească.
Banii aduc fericirea? E cu dus și-ntors: ajută să întreții fericirea, că până la urmă nici din mila Domnului nu poți să conviețuiești pe planeta asta.
Dar în același timp, fericirea adevărată vine din lucruri mărunte, prin gesturi simple și profunde.
Paradoxul filmului este că o avem pe Lucy care se dă mare expertă în arta seducției, dar fix ea e cea care are nevoie de ajutor, fiind extrem de superficială și de toată jena în mentalitate.
Crede că dragostea e un business, ca un contract încheiat între două părți, acesta având valabilitate până la ortul popii, fiind incapabilă să înțeleagă că sentimentul iubirii este unul cât se poate de imprevizibil.
Crede că partenerul potrivit e un produs pe care ți-l găsești așa, după ce bifezi căsuțele cu criteriile tale preferate.
Poate asta este și farmecul dragostei, că nu știi unde și când te lovește, când te lupți cu propriul suflet să uiți de acea persoană care ți-a dat lumea peste cap.
Într-adevăr, trebuie să existe și niște criterii, că până la urmă o femeie cultă, citită și elegantă nu poate să fie împreună cu un bărbat care scuipă semințe și merge cu boxa în mână, cu Florin Salam răsunând la maxim. Dar aici vorbim despre acele „criterii” de bun-simț.
Din punct de vedere actoricesc, filmul se situează bine. Aș zice că Dakota Johnson este lăsată în urmă de Pedro Pascal și Chris Evans, amândoi livrându-și partiturile foarte bine.
Pedro Pascal interpretează excelent rolul de baron șarmant care știe să joace femeile pe degete. Acesta devine personificarea bărbatului „ideal” în ochii societății superficiale – bogat, chipeș, cultivat.
Chris Evans aduce energia opusă: e vulnerabil, cald, dezordonat, uneori stângaci, dar exact aceste trăsături fac personajul să respire autenticitate.
El joacă un bărbat care nu are nimic de oferit „pe hârtie”, dar care emană o vitalitate și o sinceritate imposibil de ignorat.
Regizoral, n-am nimic de reproșat, execuția fiind cinstită și corectă, dar nimic deosebit.
NOTĂ
Nu spun că este un film rău, că nu e, dar este extraordinar de banal, în special pe partea scenaristică, acolo unde, așa cum am spus și mai devreme, avem parte de cel mai clișeic final cu putință.
Trebuie să recunosc, au fost câteva momente emoționante, mai ales o scenă unde John își declară sentimentele, dar aceste puncte forte sunt doar niște mici picături pe lângă oceanul plin de banalitate.
Materialists devine o critică subtilă a unei lumi care confundă iubirea cu tranzacția și fericirea cu imaginea impecabilă de pe rețelele sociale.
Filmul arată că în spatele fotografiilor perfecte și al relațiilor „optime” se ascunde adesea un gol dureros, pe care doar autenticitatea îl poate umple.
