#194 IMDB 

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

Driving Miss Daisy a fost marele câștigător la Oscaruri în 1990, dar de drept, acest Dead Poets Society este mare câștigător.

SINOPSIS

Povestea se desfășoară la sfârșitul anilor 1950, la o școală privată prestigioasă și strictă pentru băieți, numită Academia Welton.

Profesorul de engleză, John Keating ( Robin Williams ), este un fost elev al școlii și adoptă o metodă de predare neconvențională, menită să inspire studenții să gândească liber și să își urmeze propriile pasiuni.

Keating îi încurajează pe studenți să îmbrățișeze filozofia „Carpe Diem” (trăiește clipa) și îi introduce în lumea poeziei prin intermediul unui grup secret numit „Dead Poets Society”, un club unde tinerii discută și recită poezii, explorând teme precum identitatea, rebeliunea și sensul vieții.

Pe măsură ce tinerii își descoperă propriile voci și aspiră să-și urmeze visele, se confruntă cu presiunea autorităților conservatoare ale școlii și așteptările stricte ale părinților.

EXECUȚIE

Acest Dead Poets Society a fost exact ce este acum în prezent The Holdovers, fix aceeași direcție și traiectorie.

Așa cum am spus și la Good Will Hunting sau la Scent of a Woman, aici, avem parte de o premisă extraordinar de simplă dar spusă într-o manieră incredibilă.

În primul rând, ce-mi sare-n ochi este actoria, aici, întreg cast-ul ridicându-se deasupra norilor, absolut toată lumea este incredibilă, fiecare elev portretizând câte o tipologie de elev, printre aceștia aflându-se și un copilandru Ethan Hawke aflat într-o formă de zile mari.

Și evident, n-am cum să nu-l aduc în discuție și pe legendarul Robin Williams ( odihnească-se-n pace ), iar aici trebuie să spun următoarele – E drept, la aproape cei 22 de ani ai mei, și sincer, deja cu un număr generos de filme, peste 400, interpretarea lui Robin Williams se află clar într-un top 3 performanțe actoricești văzute de mine.

Oooof, îmi vine să-mi dau numai pumni în gură de oftică, când văd acolo N.1951 – D.2014… De ce? Cum tu om împlinit pe toate planurile să-ți pui capăt zilelor?

Am citit problemele pe care acesta le întâmpina, dar chiar și așa, în astfel de situații te montezi puternic și lupți cu orice și oricine, doar trăind poți să găsești rezolvare la orice problemă existentă.

Păi dacă ditamai omu’ împlinit s-a sinucis, apoi noi ar trebui să ne punem toți funiile la gât și gata!

Dacă ar fi să reprezint ministerul educației, la fiecare început de an școlar / universitar, aș ordona ca fiecare instituție să vadă acest film, iar vizionarea să fie alături de copil, părinte, profesor și director.

Inițial, și-mi asum când spun asta, credeam că o să am parte de un film în stilul Liceenii, alături de o romantizare a școlii, dar de fapt nu-i așa.

Filmul discută despre modul în care ne sunt umplute creierele cu date, detalii și formule, nu cu valori, cultură și cunoștințe, și mai abordează rezultatul înălțător sau devastator a momentului când întâlnim ACEA PERSOANĂ, ACEL MENTOR, ACEL AL DOILEA TATĂ.

Iar John Keating reprezintă acel al doilea tată pentru elevi, un domn, părinte și apoi dascăl care dorește să le dăruiască elevilor acea sete de cultură, acea dorință de cunoaștere și mai ales, ABILITATEA DE A GÂNDI LIBER.

Acest cadru conservator reprezintă simbolul conformismului, unde studenții sunt învățați să urmeze un traseu strict predeterminat, fără loc pentru inovație sau exprimare personală.

Atmosfera rigidă și autoritară a școlii este ilustrată prin comportamentul directorului și al altor cadre didactice, care promovează respectul necondiționat față de reguli și tradiție.

Într-adevăr, este foarte „util” ca tu să fii judecat, notat și catalogat în urma unei note obținute pe tocit ca papagalul, în loc să fii notat pe baza propriei tale opinii, pe baza propriului tău mod de a te exprima.

Aia e… E mai captivant să citești și să tocești comentarii scrise de alții, decât să-ți faci propriul tău comentariu despre o anumită operă..

De asemenea, filmul trebuie prezentat acelor părinți toxici și infecți ( mă rog, mult spus părinți ) care cred că dacă ei sunt medici, ingineri sau tanchiști, apoi, și copilul lor este obligat să urmeze același traseu, nu contează dacă acel copil ar avea pasiuni, că viața lui gravitează în jurul acelei pasiuni, că acea pasiune îi oferă cea mai mare satisfacție din univers.

Povestea filmului mai discută despre geniul neînțeles, și când mă refer la acel geniu neînțeles nu mă refer la artiștii care-și taie o mână sau fac alte tâmpenii în numele artei, nu, mă refer la cei care doresc să fie diferiți în bine, care doresc să renunțe la instinctul de turmă și să-și urmeze pasiunile.

Regia și montajul sunt extraordinare, regizorul Peter Weir reușește să facă o adevărată poezie pe ecran, cu niște cadre incredibile ale naturii care înconjoară instituția sau anumite close shot-uri care transmit fiecare emoție.

Dialogurile din Dead Poets Society sunt pline de substanță și înțeles, fiecare cuvânt și fiecare replică fiind atent alese pentru a reflecta mesajele centrale ale filmului.

Prin cuvintele lui John Keating și interacțiunile studenților, filmul ne invită să ne gândim la importanța trăirii autentice, la curajul de a ne urma visele și la rolul fundamental pe care îl joacă educația în modelarea gândirii și a destinului nostru.

Ca să nu mai zic de faptul că au fost câteva replici care mi-au făcut pielea de găină.

NOTĂ

Ultimele 20 de minute sunt devastatoare din punct de vedere emoțional, mai ales acele ultime 3 minute, o secvență atât de simplă, dar plină de emoție și lirism, încât am fost nevoit să consum niște șervețele uscate.

Pentru un tânăr ca mine, acest film mi se pare crucial, o poveste obligatorie pentru orice tânăr care dorește să se cunoască și pornească pe drumul vieții, și evident, fiind obligatoriu și pentru adulți, despre aceștia pot fi niște mentori adevărați pentru tineret.

Concluzionând, Dead Poets Society este un film care îmbină drama și poezia, oferind o reflecție profundă asupra rolului educației și asupra luptei continue pentru autenticitate și libertate personală. Mesajul său, de a prețui fiecare moment și de a trăi conform propriilor valori, va rămâne relevant până la sfârșitul lumii.

În încheiere – Mulțumesc, Căpitane! A fost o lecție extraordinară!