O nouă franciză este readusă la viață, astfel că primim un mare prequel al legendarului film din 1976, acum pe-al său nume – The First Omen.

Sinopsis

Povestea se desfășoară prin anii 70′, când Margaret Daino ( Nell Tiger Free ), o tânără venită tocmai din America și care sosește în Italia pentru a deveni o slujitoare a Domnului.

Astfel, înainte de a-și depune jurămintele, aceasta este însărcinată să lucreze la un orfelinat, însă, totul se schimbă radical când o întâlnește pe Carlita, o copilă marginalizată și care prezintă un comportament extrem de sinistru.

Pe parcurs, Margaret descoperă adevăruri terifiante despre ce o înconjoară și despre în tot ce-a crezut până acum, iar aceasta descoperă o conspirație care vrea să aducă mai mult omu către Biserică, mai exact, nașterea anticristului.

Execuție

Ne întoarcem puțin în trecut, mai exact în anii 70′ , pe când The Omen, alături de legendarul The Exorcist definitivau acest gen de horror, de asemenea, oferind o nouă perspectivă foarte interesantă, mai exact : Filmul horror fără a arăta monstrul, fără a oferi jumpscare-uri sau mai știu eu ce mijloace de construcție de clișeu specifice genului horror.

Dacă în The Exorcist avem parte de o absență a monstrului, dar asta până la un moment dat, în celebrul The Omen, monstrul lipsește cu desăvârșire.

Trebuie de precizat faptul că ambele filme au adus o portretizare negativă a Bisericii Catolice, pe parcurs, născându-se o mulțime de controverse și teorii de nivel religios/spiritual : Cum că Biblia ar fi corectă, semnele Apocalipsei se întâmplă și chiar sunt reale, despre declinul terminal al lumii, ș.a.m.d.

Oarecum, dar sub o formă mai superficială și mai minimalistă, o abordare asemănătoare are și al nostru The First Omen, care prezintă această Biserică în încercarea disperată de a aduce omul cât mai aproape de Dumnezeu, aderând la tot felul de metode diabolice.

Ca execuție în sine, filmul nu este cel mai reușit, bifând fiecare căsuță din lista de clișee ale genului horror, și știți la ce mă refer : jumpscare venind după fiecare sfârșit de notă muzicală, bubuituri care-ți fisurează timpanele sau siluete care apar și dispar de nicăieri.

În plus, filmul este extrem de previzibil, mai ales din pofida faptului că avem de-a face cu un prequel al primei producții din 76′, iar pentru cei care au văzut respectivul film, e cât se poate de clar și de atât de ușor de anticipat cu ce se va întâmpla cu Margaret, și că am tot pomenit de capodopera originală, ei bine, la finalul acestui film, cele două filme se ciocnesc în mod cât se poate de direct.

Din păcate, filmul ratează mult potențial, mai ales din perspectiva unor grele și puternice nuanțe psihologice care puteau fi foarte bine exploatate, dar pentru UN FILM DE DEBUT pentru regizoarea Arkasha Stevenson, este un produs acceptabil.

Aici, Arkasha Stevenson ne oferă un vizual grotesc și cât se poate de tulburător, și fără a da spoilere, au fost două secvențe la care îmi venea să mă bag pe sub scaun: una este despre o naștere ( sau chiar două scene despre naștere ), iar cealaltă se axează pe investigația unor fotografii cu bebeluși.

Dacă pe partea de mecanisme și artificii tehnice care sunt menite să te facă să tresari, filmul a cam clacat, cel puțin pe partea de atmosferă filmul a reușit să mă înspăimânte, iar aici trebuie să laud tot ce ține de design și locații, iar doamna Arkasha Stevenson livrând o regie cinstită.

Nu știu cum este în realitate, dar să-mi bag picioarele că tare sinistre mai sunt ritualurile alea de călugărie de la catolici sau ce naiba sunt, ca să nu mai zic de locația în sine, adică orfelinatul, care ascundea niște camere terifiante, de exemplu : o cameră de tortură pentru ” a disciplina ” acei copii neascultători.

Tehnic, filmul se descurcă bine, nu vine cu nimic spectaculos sau bombastic, n-am nimic de comentat de rău pe acest palier, poate doar pe partea de ritm, unde avem parte de o durată de 2 ore, iar respectivul se simte destul de greu pe unele segmente.

Actoricesc, filmul se descurcă chiar foarte bine, mai toată lumea își livrează partitura cum trebuie, iar aici, pe lângă Nell Tiger Free, trebuie să o precizez și pe actrița Sonia Braga, cea care o înfățișează pe Sister Silva, oarecum directoarea acelei instituții, și care, trebuie să recunosc, doar simpla ei prezență m-a speriat decât apariția oricărui posibil monstru.

Ah, era să uit, tot la atmosfera lugubră a filmului, mai contribuie o coloană sonoră scrisă pe ritmuri bisericești, fiind clar inspirată din compoziția originală a filmului etalon, fiind chiar categoria care a adus și Premiul Oscar pentru Cea mai Bună Muzică ( Jerry Goldsmith ).

Notă

Mi-a luat ceva timp să rumeg acest film, să concluzionez bine dacă mi-a plăcut sau nu.

Clar nu este vreun horror original, fiind departe de magnitudinea și profunzimea originalului, dar mi s-a părut o abordare cât de cât decentă, în plus, poate fi și o tragere de mâneca pentru cei care încă n-au văzut primul film, mai ales că popularitatea acestuia a mai scăzut.

Totuși, nu pot să sar peste faptul că avem parte de un film de debut, iar produsul este unu’ cât de cât reușit, iar asta mai îndulcește din notă, dar nu cu mult, în plus, mi-a făcut și mare poftă să revăd clasicul The Omen.