Și evident că nu putea lipsi și combatantul filmului Deep Impact, marele Armageddon, regizat de Michael Bay.

Sinopsis

O să trec super rapid prin acest capitol al recenziei că nu-s forte multe de comentat, în proporție de 90% e fix aceeași premisă ca cea din Deep Impact.

Un asteroid aducător de moarte se îndreaptă spre Pământ, iar timpul este extrem de limitat – doar câteva ore până la impact.

Pare-se că NASA nu poate să facă față corpului ceresc, cel puțin prin exterior, însă aceștia vin cu un plan măreț de salvare.

Mai marii de la NASA apelează la un grup de experți în forări petroliere, grup condus de Harry Stamper ( Bruce Willis ), iar aceștia trebuie să planteze o bombă nucleară în interiorul asteroidului pentru a-l distruge și a salva planeta.

Execuție

Dacă la Deep Impact am lăudat aspectul uman și cerebral al filmului,ei bine, aici, n-am ce să discut pe seama acestor componente, că nu prea există.

Scenariul reprezintă prăjeala prăjelilor, și doar din premisă ne putem da seama, iar scriitura filmului reprezintă o adevărată glumă sau insultă la adresa omului.

Și nu-i nicio mirare că în viața reala, că cercetătorii de la NASA sunt obligați să vadă acest film pentru a depista cât mai multe greșeli de logică în acest film, și dacă ar fi să comentez pe seama acestora, păi aș scrie la recenzia asta vreo 3 zile.

Băi, când vreodată un ditamai asteroidul o să fie depistat de NASA cu câteva zile înainte de impact, când???

Că vezi, domne, nu au primit destulă finanțare de la stat pentru îmbunătățirea echipamentului….. Bă, ești prost?

În plus, în Deep Impact avem o echipă de salvatori formați din astronauți adevărați și super oameni de știință, eh, aici, salvatorii lumii sunt niște boschetari, pușcăriași, drogați și grași infecți.

Când pe lumea asta, astfel de specimene, în doar câteva zile, vor fi destul de pregătiți din punct de vedere intelectual, mintal, fizic, ș.a.m.d, pentru a merge în spațiu?

E clar că filmul nu-și dorește să fie vreo operă intelectuală, ci doar un spectacol de super acțiune bombastică, iar pe partea aceasta nu-mi rămâne decât să aplaud.

Avem în față un film cu un bugest astronomic de 140 de milioane de dolari, iar suma aceasta este consitentă chiar și pentru ziua de azi, nici nu vreau să mă gândesc pentru anii 90′, chiar și așa, suma aceasta își spune cu adevărat cuvântul.

Dacă la Deep Impact eram îngrozit de efectele devastatoare ale corpului ceresc buclucaș, ei bine aici, filmul a venit cu un efect inversat, momentele distructive sunt cu adevărat impresionante și chiar m-au distrat, mai ales că pericolul își face simțită prezența încă din primele minute ale filmului.

Iar Michael Bay în combinație cu un asemenea film vine cu un rezultat plin de explozii și acțiune electrizantă la tot pasul, ca să nu mai zic de un ritm amețitor, iar durata de 2 ore și jumătate a filmului este intangibilă.

Dacă în Deep Impact nu am avut motive de laudă pentru departamentul tehnic și regizoral, Armageddon se află la polul opus, fiind o adevărată demonstrație de forță în ceea ce privește regia și montajul.

Așa cum am mai spus și mai devreme, efectele speciale arată destul de bine chiar și acum, iar montajul super vijelios face ca timpul să se scurgă extraordinar de rapid, de asemenea, am sesizat că durata cadrelor nu este mai lungă de 2 secunde, iar acțiunea este la cote maxime, fie că ne aflăm în baza celor de la NASA, fie că ne aflăm pe asteroidul necruțător.

Distribuția este una uriașă, avem parte de un Bruce Willis care se afla într-o perioadă fantastică, pe atunci servind în titluri precum : Pulp Fiction, Die Hard sau The 6th Sense, iar alături de el, în rol secundar vine și Ben Affleck, proaspăt câștigător de Oscar ca scenarist în legendarul Good Will Hunting.

De asemenea, mai avem parte de Liv Tyler, Michael Clarke Duncan, Steve Buscemi, Owen Wilson sau Billy Bob Thornton, numai nume sonore, care nu pot spune că livrează niște partituri stelare, nici nu trebuie, că un astfel de film n-are nevoie de actorie demnă de Oscaruri.

Of… Odihnească-se-n pace Michael Clarke Duncan, că parcă filmul i-a făcut încălzirea pentru ce avea să-i se întâmple în capodopera The Green Mile, film care avea să apară un an mai târziu.

Iar despre Liv Tyler, cea care avea să facă parte din legendara trilogie The Lord of the Rings, cu aceasta avem parte de o poveste mai interesantă.

După cum se știe, aceasta este fiica legendarului Steven Tyler, solistul formației Aerosmith, formația care a compus pentru acest film una dintre cele mai titanice balade de dragoste auzite vreodată pe Terra : I Don’t Want to Miss a Thing, și totuși, au existat mari șanse ca piesa să nu existe.

Inițial, Steven Tyler a refuzat cu vehemență să compună piesa pentru film, chit că fiica lui juca în producție și evident, și ea a încercat să-l convingă, dar totul s-a schimbat când celor de la Aerosmith li s-a pus în față filmul, având ca mai apoi, corăbiile solistului să fie inundate, acela fiind momentul când băieții au decis să compună celebra piesă, cel puțin, asta știu din toate zvonurile citite despre acest subiect.

Și da! Sunt coleg de suferință cu celebrul solist, nu de alta, dar finalul filmului lovește grav și puternic la canalele lacrimale, fiind în mare parte în oglindă cu finalul la fel de lacrimogen din Deep Impact.

Notă

Hai că am ajuns și la finalul acestei confruntări dintre Deep Impact și Armageddon, și sunt nevoit să vin cu o concluzie personală.

Ambele filme sunt geniale, fiind și cât se poate de diferite pe unele paliere, unu’ este serios și pus pe drame sumbre, iar celălalt este pe caterincă și acțiune distractivă și tâmpă.

Unu’ suferă de mari deficiențe de logică și coerență, altu’ nu, altu e șubred pe montaj și regie, altul este șef de șef pe departamentele tehnice.

Ce vreau să spun este că, ambele filme au plusuri și minusuri uriașe, și pe alocuri se completează între ele, încât merge să faci un maraton de vreo 4 ore și jumătate de disaster movies care să te facă să treci prin toate stările și imposibile.

Așadar, ambele filme sunt puse pe același loc, catalogate cu calificativ identic.