Mai băgam o fisă la un film cu și despre Șopârla Nucleară, mai exact – Shin Gojira.

Sinopsis

O misterioasă creatură marină începe să apară pe malurile râului Tama din Tokyo, aducând haos și distrugere pe măsură ce își face drum spre oraș.

Autoritățile japoneze sunt rapid depășite de această amenințare uriașă și inexplicabilă. În încercarea de a face față situației, guvernul își mobilizează resursele pentru a investiga originea, scopul și durata vizitei a acestei creaturi.

Pe măsură ce situația devine din ce în ce mai critică, oamenii de știință și oficialii guvernamentali sunt nevoiți să colaboreze și să găsească un mod de a opri monstrul devastator.

Execuție

Cred că o să mă axez mai mult pe producțiile japoneze care abordează acest subiect despre Godzilla, nu de alta, dar îmi place să văd abordări umane despre astfel de teme, nu doar spectacol bombastic.

În cazul de față, filmul este mai mult despre oameni, și foarte puțin despre creatură, fiind o oglindire a comportamentului socio – politic în fața evenimentelor tragice și neprevăzute.

Una dintre principalele surse, aș spune chiar, cea principală a fost reprezentată de incidentul nuclear de la Fukushima din 2011, care a avut consecințe devastatoare în Japonia, care pe lângă consecințele tragice, acest eveniment a creat o adevărată criză a autorităților și a clasei politice care a gestionat cu greu acest incident.

Cât despre film, mi-a plăcut abordarea, dar până la un moment dat.

Pe alocuri, Shin Gojira se simte plictisitor, și pe bună dreptate, acțiunea are mai mult prin birouri și clădiri decât prin locul de joacă a reptilei gigant.

Avem parte de dezbateri a politicienilor, a celor din domeniul militar sau medical, evident, subiectul lor principal fiind despre modul cum gestionează acest eveniment, și apropo, în locul monstrului putem înlocui orice, fie tsunami, cutremur, accident nuclear, etc., iar acest aspect mi s-a părut foarte interesant, până la un punct.

Repet, abordare bună, dar foarte repetitivă, nu de alta, dar la un moment dat îmi doream să mă întorc pe terenul de luptă, nu să stau să aflu cum și de unde vine arătarea, iar 20 de minute puteau fi lejer tăiate din acest film, după părerea mea.

Și apropo de oameni, filmul ține morțiș să ne prezinte fiecare personaj și fiecare locație, chit că-i și doamna care se ocupă cu curățenia sau soldatul care șterge schimbătorul de viteze de la avion, nu contează, trebuie să am ditamai scrisul pe ecran cu numele său care să-mi mai acopere și subtitrarea.

Și acum, să vorbim și despre elefantul din cameră.

În incipit, avem parte de un Godzilla după 2 luni în Vaslui, că tare m-am scremut să-mi dau seama că ăla o să fie singurul monstru din film, dar pe parcurs, prin evoluțiile sale, creatura prinde contur și ajunge în sfârșit la forma clasică de Godzilla.

Efectele nu arată deloc bine, dar pot să trec peste, că se compensează cu show-ul distructiv în care Godzilla face ravagii prin Tokyo, iar aici, n-am de ce să mă plâng.

Însă, ce m-a intrigat foarte tare a fost aspectul lui Godzilla, la care aș putea înțelege că poate fi o metaforă la natură care se schimbă, evoluează și se adaptează, dar cam asta era și varianta inițială a reptilei gigant.

Iar versiunea asta de Godzilla pare un Godzilla pe steroizi și mult prea SF, adică, să văd creatura asta scoțând lasare din ea prin toate găurile posibile și imposibile de zici că era club de noapte.

Notă

Prin prisma acestui aspect foarte uman, dar și inovator, filmul aduce o perspectivă proaspătă și captivantă asupra simbolului Godzilla.

Nu pot spune că m-a impresionat foarte tare, într-adevăr, am prins satira adresată și anumite metafore, toate acestea acumulând o abordare foarte curajoasă și sănătoasă, dar pentru mine a fost mult prea mult, sau mai bine zis, mult prea repetitiv.

Cât despre Godzilla, în deosebi, înfățișarea acestuia, mi s-a părut de o mult prea mare exagerare, ba chiar dusă spre parodie.