The Bride! – După Frankenstein-ul lui Del Toro a venit altă poveste cu acest personaj.
Doar că Maggie Gyllenhaal, autoarea acestui film, schimbă un pic macazul!
SINOPSIS
În Chicago-ul anilor ’30, Frank (Christian Bale), monstrul lui Frankenstein, nu mai caută doar să supraviețuiască, ci și să găsească pe cineva alături de care să nu se mai simtă o anomalie condamnată la singurătate.
În încercarea de a-și schimba destinul, ajunge la Dr. Euphronious (Annette Bening), o savantă strălucită și excentrică, dispusă să meargă mai departe decât ar îndrăzni oricine în numele creației.
Din colaborarea lor ia naștere Ida, cunoscută apoi ca Mireasa (Jessie Buckley), readusă la viață printr-un experiment care sfidează orice limită morală. Numai că noua ființă nu se conformează rolului pe care ceilalți i l-au pregătit și începe să-și afirme propria voință într-un mod tot mai tulburător.
EXECUȚIE
Poate că unii s-au săturat de reciclarea acelorași Dracula sau Frankenstein, dar aici mi s-a părut ceva cu totul diferit, în special că a fost angrenat în perioada modernă și a fost împachetat într-un mesaj social.
Ce a reușit Maggie Gyllenhaal e o adevărată prăjeală, dar în sens bun, cel puțin pentru mine.
Dacă versiunea clasică a poveștii era dominată de tragedia monstrului și de obsesia creatorului, filmul lui Maggie Gyllenhaal pare să mute centrul de greutate către figura Miresei și către ideea de identitate:
Ce se întâmplă atunci când o ființă este adusă la viață fără a fi întrebată dacă vrea să existe și fără a i se permite să-și definească singură locul în lume.
Elementele gotice precum moartea, reanimarea, deformarea corpului și ideea de creație împotriva naturii rămân prezente, dar ele sunt filtrate printr-o sensibilitate ironică și uneori grotescă.
Astfel, situațiile care ar putea fi strict dramatice capătă adesea și o dimensiune absurdă sau chiar comică.
Umorul apare ca o formă de distanțare față de oroarea situației, iar grotescul scoate la suprafață contradicțiile lumii în care aceste personaje există.
Monstrul, savantul și Mireasa sunt figuri care trăiesc la marginea societății, iar modul în care filmul alternează tonurile sugerează că existența lor este în același timp absurdă și dureroasă.
Într-un univers în care viața poate fi recreată artificial, însă sensul ei rămâne profund incert, râsul și tragedia devin două reacții complementare la aceeași realitate.
De asemenea, precum în basmul original, monstrul nu este Frank sau Mireasa, ci chiar omul în sine, care marginalizează și judecă niște suflete care tot ce își doresc e să fie acceptați pentru a-și trăi iubirea împreună.
Prin această inversare de perspectivă, povestea transformă monstruozitatea într-o problemă morală a societății, sugerând că violența și cruzimea nu se nasc din diferență, ci din incapacitatea oamenilor de a o tolera.
Astfel, tragedia personajelor devine și o critică a unei lumi care preferă să marginalizeze ceea ce nu înțelege, în loc să ofere compasiune și spațiu pentru iubire.
Iar dacă tot suntem la capitolul tragedie, The Bride nu se ascunde și este cât se poate de răspicată în glas când vine vorba de manifestul feminist, în special de tot ce ține de mișcarea #metoo!
Iar aici nu am decât cuvinte de laudă pentru Maggie Gyllenhaal, care a prezentat acest feminism într-un mod sănătos și natural, fără să cadă în păcatul misandriei toxice.
Povestea Miresei capătă astfel și o lectură contemporană: o femeie creată de alții, pentru a servi dorințelor altora, care refuză rolul impus și încearcă să-și revendice propria identitate și propria libertate.
În acest sens, filmul vorbește despre controlul exercitat asupra corpului și destinului feminin, dar și despre momentul în care această structură de putere începe să fie contestată.
Maggie Gyllenhaal abordează acest feminism nu ca pe o retorică agresivă sau un discurs simplist de confruntare, tocmai că îți prezintă că, într-o lume plină de bărbați infecți, există și raze de speranță, în cazul de față, Frank.
Frank apare mai degrabă ca o prezență tragică decât ca una opresivă, o creatură care nu caută să controleze, ci doar să găsească un alt suflet alături de care să nu mai fie singur.
Ce să mai… Pentru mine, acest film e exact ce ar fi trebuit să fie Barbie și Joker: Folie à Deux.
Din punct de vedere actoricesc, cuvintele sunt de prisos. Partitura este una de Oscar, fără discuție.
Fără nicio exagerare, chiar dacă este mult prea devreme, Jessie Buckley se poate pregăti de ce a reușit ultima oară Tom Hanks, adică doi ani consecutivi de Premiul Oscar.
Jessie Buckley face un rol dublu, interpretează atât Mireasa, cât și pe Mary Shelley.
Mary Shelley apare aproape ca o manifestare a unei furii latente, a unei energii creative care transformă frustrarea și nedreptatea în artă. Ea devine, într-un fel, conștiința poveștii, locul din care izbucnește dorința de a demasca ipocrizia unei lumi dominate de structuri de putere.
Cât despre rolul Miresei… Vai de capul meu!
Buckley îi oferă o energie aproape anarhică, o prezență apocaliptică care pare să respingă instinctiv orice încercare de a fi controlată sau definită de ceilalți.
Prin gesturi, expresivitate și o intensitate constantă, actrița reușește să transforme personajul într-o forță vie, imprevizibilă, care domină fiecare scenă în care apare. E scârboasă, libidinoasă, bolnavă, nebună și sexy câteodată, dar e și extrem de fragilă.
Uluitoare această transformare, care aș spune că e una la 180 de grade x 100, o partitură radical diferită față de dramatismul dureros din Hamnet.
Christian Bale are o chimie savuroasă cu Buckley, acesta, în loc să transforme monstrul într-o simplă prezență amenințătoare, îi conferă o dimensiune profund umană, bazată pe melancolie, singurătate și o dorință sinceră de a aparține cuiva.
Din punct de vedere vizual și regizoral, mi-a plăcut la maximă nebunie ce a realizat Maggie Gyllenhaal.
Decorul anilor ’30 oferă un cadru ideal pentru această abordare, pentru că permite îmbinarea unei eleganțe retro cu elemente de grotesc, decadență și imaginație gotică.
Foarte bun pe imagine, foarte tare pe cromatică, excelent pe partea de compoziție, care merge pe spații închise, simbolizând clar lumea închisă și îmbibată în marginalizare în care trăiesc personajele noastre.
Dialogul mi-a plăcut maxim, fiecare replică are propria ei nebunie, sens și substrat, în special când vine vorba de dialogul scris pentru personajul lui Jessie Buckley.
NOTĂ
Fără îndoială, a fost printre cele mai tari surprize din ultima vreme. Nu mă așteptam să-mi placă așa mult.
O reinterpretare curajoasă și profund personală a mitului Frankenstein, una care reușește să transforme o poveste clasică despre monștri într-o reflecție contemporană despre identitate, libertate și marginalizare.
Filmul explorează simultan tragedia unor ființe respinse de lume și absurdul unei societăți care se teme de ceea ce nu înțelege.
Un manifest dedicat femeilor abuzate și victimelor violenței, pentru că povestea Miresei devine simbolul unei ființe care refuză să mai accepte rolul impus și își revendică dreptul la libertate, demnitate și autodeterminare.
