După cum mă știți, sunt un adevărat „suveranist” cinematografic.
Așa că nu aveam cum să ratez Cazul Samca — primul true crime thriller românesc.
SINOPSIS
După 15 ani de la crimele care au zguduit orașul Blaj, doi documentariști se gândesc să reaprindă această tragedie care a înspăimântat o comunitate întreagă.
3 crime grotești, un supraviețuitor rămas cu sechele, o presă în căutare de breaking news și niște autorități care încearcă să scape cât mai repede de acest caz prin tot felul de mișmașuri — cam asta s-a petrecut în urmă cu 15 ani.
Odată cu începerea investigației și a producerii documentarului, apar mărturii care se ciocnesc, piste care fie conduc la surse umane, fie la elemente ce țin de supranatural și, mai ales, sunt scoase la iveală fracturile din sistemul de educație și justiție.
EXECUȚIE
Spre marele meu noroc, nu am văzut încă Clasat — ultimul film scris și regizat de Horia Cucută și George ve Gänæaard, așa că acest Cazul Samca a fost o experiență total nouă.
Cred că cel mai mare plus al filmului reprezintă faptul că te face să simți și să crezi că avem de-a face cu un caz real. Și nu, nu e nimic real, totul este pură ficțiune de la cap la coadă.
Structura filmului constă în interviurile martorilor, anumite imagini „de arhivă” de tip flashback și anumite discuții între anchetatori.
Mi s-a părut atât de bine regizat și scris încât am crezut că mă uit la o anchetă reală. 90% eram păcălit și uitam complet că am în față niște actori.
Se văd destule influențe din marile hit-uri cinematografice precum Se7en sau The Silence of the Lambs, dar nu știu dacă a fost cu intenție, însă ce mi s-a părut cel mai apropiat este stilul lui David Lynch, mai exact cel din Twin Peaks.
Evident, păstrăm proporțiile. Aidoma operei lui Lynch, și aici avem acea oarecum dualitate dintre uman și paranormal. Iar datorită scriiturii, nu ai cum să nu te gândești și la ceva din acest spectru lugubru.
Filmul pleacă pe mai multe abordări tematice și narative, mai toate fiind tratate destul de bine:
În primă și principală fază, discutăm despre baza de thriller, cea în care spectatorul lucrează cot la cot cu documentariștii, încercând să deslușească puzzle-ul enigmatic.
Fiecare declarație este o piesă care ar putea să se potrivească, asta pentru că există și câteva bucăți care nu-și au locul în acest joc.
Sunt multe momente în care dai undă verde anumitor evenimente și declarații, dar sunt și unele unde trebuie să pui lupa lui Sherlock Holmes, mai ales că sunt martori care se încurcă în propriile declarații sau care au comportamente dubioase, ba chiar unele mărturii care te înspăimântă.
Și dacă tot am pomenit de spaimă, a doua latură a peliculei de față este cea horror. Mă rog, un segment ce aduce în discuție un anumit cult satanic.
Iar aici trebuie să recunosc că vreau să ofer niște aplauze furibunde echipei de imagine și, evident, regizorilor, care au creat niște cadre cu adevărat înspăimântătoare, fără să se apeleze la clișeele tocite, adică fără bubuituri care să-ți dea fisură în timpan și-n inimă.
Un cadru static filmat așa cum trebuie, un sunet lugubru adăugat când și cum trebuie și, în plus, o voce gâtuită și cu tremur venită din partea unui personaj — toate acestea construind o atmosferă întunecată și terifiantă.
Aceste două fire le-aș considera ca pe niște coji de nucă, niște straturi care învelesc ceva. Spun asta deoarece miezul tematic al filmului este extrem de suculent și foarte incitant prin multitudinea de direcții tematice.
Filmul vorbește despre bullying și despre consecințele devastatoare ale acestui fenomen infect. Iar tocmai din astfel de comportamente se nasc creaturi, monstruozități care sunt rezultatele acestor medii toxice.
Iar aici este și vina noastră, pentru că mulți suntem cu nepăsare. Fie chiar, și n-aș spune că este de condamnat, fie este pură spaimă.
Cred că mulți am fost în situația și în dorința de a ajuta pe cineva, însă am fost opriți de propriul instinct al fricii care spunea: „Băi, stop, dacă mi-o iau și eu?”.
De asemenea, e vorba și despre polarizările extreme pline de prejudecăți, acelea în care dacă cineva se îmbracă într-un stil mai diferit sau ascultă muzică mai altfel, este considerat automat dubios.
Iar cel mai bun exemplu este în filmul de față: sigur cel care se comportă mai ciudat, cel care este mai retras, cel care ascultă muzică rock și metal este principalul suspect! Vorba aia, doar sunt sataniști rockerii!
Să existe dialog? Să existe cale de mijloc? Nici vorbă, atac direct prin a judeca acea persoană după aparențe.
Iar aceste flăcări ale iadului sunt susținute și de către organele legii, care sunt mână-n mână cu anumite instituții.
Mușamalizarea și lipsa de competență sunt la ordinea zilei în sistem, ca să nu mai aduc în discuție și liderii instituțiilor de învățământ, care luptă din tot sufletul pentru a-și ascunde mizeria sub preș, nu ca Doamne ferește să scadă prestigiul acelei școli.
Mai marii orașelor și șmecherii instituțiilor care sunt la pescuit cu amanta în loc să fie la postul de muncă? Stați liniștiți, sunt și ei prezenți!
Mi-a plăcut maxim că scenariul nu s-a sfiit să arate și culisele acestei industrii media, mai exact conflictul dintre echipă și marele producător.
În cazul de față, avem o confruntare care se dă între deontologie și purul adevăr, susținute de documentariști, vs. goana după senzațional și profit, susținută de producătorul acestui documentar.
O să ziceți că documentariștii au 100% dreptate. De acord! Dar parcă, în același timp, același procent de dreptate îl are și domnul producător.
Haideți să fim onești: vorbim despre o industrie unde banii zboară cu mare viteză, unde fiecare euro e crucial și usturător, iar la finalul zilei, fiecare producător încearcă din răsputeri să-și scoată banii pentru a se menține în viață.
Din punct de vedere actoricesc, nu am ce reproșuri să aduc. Din moment ce am spus că mintea mea a fost păcălită crezând că mă uit la un documentar real, e lesne de înțeles că distribuția și-a livrat partitura cu mare stil.
Din punct de vedere tehnic, nici aici nu am ce să reproșez. Nu am observat rupturi în imagine sau în partea audio, totul a fost cinstit și bine pus la punct.
Dacă ar fi să spun și ce nu mi-a plăcut sau ce mi-ar fi plăcut să văd mai mult — ar fi un scenariu cu mai multe încâlceli sau cu un final mult mai închis, încât să-ți rupă creierii în două.
Nu de alta, dar pentru cei mai cu experiență în acest gen, la un moment dat ți-ai cam dai seama de traiectoria pe care o va urma acest thriller.
De asemenea, mi-ar fi plăcut să fie implicată și Biserica în această anchetă. Cred că și de acolo s-ar fi muls un subiect foarte mișto și interesant.
NOTĂ
Nu prea mai am ce să vă spun despre acest film. Pe lângă acele infime „minusuri”, care mai mult țin de propriile gusturi, nici vorbă de niște defecte obiective unde aș fi putut să dau cu toporul.
Dacă ar fi să concluzionez această poveste, aș spune că Cazul Samca vorbește despre noi, cum fiecare greșeală lipsită de reacție și lipsă de empatie creează astfel de monstruozități.
Binele și răul coexistă în fiecare om, însă e responsabilitatea noastră să le balansăm cât să nu picăm în niște extreme cu efecte devastatoare.
Se vede și se simte de la o poștă aflată pe Pluto că avem de-a face cu o producție 100% diferită în peisajul autohton.
Așa că fără văicăreli că cinema-ul românesc e plin doar de comedii și drame de autor de Cannes. Hai, mergeți și-l vedeți!
Filmul ăsta e dovada vie că există potențial URIAȘ în filmul românesc, mai exact varietatea de subiecte abordate. Și-n plus, cred că e și o demonstrație că poți face cinema interesant și fără să apelezi la milioane de euro.
