Eu contez este filmul de debut în lungmetraj al Alinei Șerban.
Peliculă câștigătoare la Veneția la categoria Premiul Publicului – Armani Beauty.
SINOPSIS
Eu contez urmărește povestea Rebecăi (Denisa Farcaș), o tânără de etnie romă care, ajunsă în pragul maturității, este nevoită să părăsească centrul de plasament în care a crescut.
Lipsită de stabilitatea unei familii, aceasta își pune toate speranțele în eliberarea tatălui său din închisoare, convinsă că întoarcerea lui îi va oferi, în sfârșit, afecțiunea și siguranța după care a tânjit dintotdeauna.
În același timp, Rebeca reușește să fie admisă la facultate pentru a studia actoria, întrezărind posibilitatea unui viitor mai bun. Însă drumul spre independență se dovedește mult mai dificil decât și-ar fi imaginat, iar trecutul, prejudecățile sociale și propriile nesiguranțe o obligă să înfrunte realitatea și să ia decizii care îi vor defini viitorul.
EXECUȚIE
O spun din start: Mi se pare un film demn de a se afla într-o ligă a Bienalei alături de opere create de Herzog, Lee Chang-dong sau Martin McDonagh? Nu! Se simte din foarte multe puncte de vedere că este un film de debut.
Pot să înțeleg de ce publicul și-a îndreptat voturile către această poveste? Clar și absolut – Da!
Să o luăm pe rând, zic:
Prin povestea Rebecăi, Alina Șerban aduce în prim-plan o realitate cât se poate de concretă: ce se întâmplă cu acei tineri care, după ce și-au petrecut copilăria în sistemul de protecție, ajung la vârsta maturității și sunt nevoiți să înfrunte o lume pentru care nu au fost întotdeauna pregătiți?
Pentru că una este să vorbești despre independență atunci când ai în spate o familie, un acoperiș deasupra capului și oameni care te pot ajuta atunci când greșești, și cu totul alta este să pornești la drum fără această plasă de siguranță.
Vorbim despre un sistem care ar trebui să protejeze copiii aflați în situații dificile, dar care nu reușește întotdeauna să le ofere și instrumentele necesare pentru o viață independentă.
Și atenție, aceasta nu este o problemă exclusiv românească! Dificultățile tranziției din sistemele de protecție către viața adultă există și în alte țări, chiar dacă amploarea și cauzele lor diferă.
La toate acestea se adaugă prejudecățile sociale, discriminarea și acea tendință revoltătoare de a judeca un om după originea sa, înainte de a-i cunoaște personalitatea, aspirațiile sau calitățile.
Pentru că, să fim serioși, este foarte ușor să vorbești despre egalitatea de șanse atunci când pornești în viață cu toate avantajele.
Mult mai dificil este să înțelegi ce presupune să lupți pentru lucruri pe care alții le primesc aproape de la sine.
Un alt aspect pe care l-am apreciat enorm este faptul că Alina Șerban nu își construiește personajele după o logică simplistă, în care unii sunt pâinea lui Dumnezeu, iar ceilalți ultimii diavoli de pe fața pământului.
Dimpotrivă, avem oameni cu bune și cu rele, cu virtuți, defecte, contradicții și propriile limite morale.
Mai mult, filmul transmite și un mesaj pe care îl consider extrem de sănătos: faptul că un sistem este nedrept cu tine nu înseamnă că orice mijloc de a-l înfrunta devine automat justificabil.
Da, poți fi victima discriminării, a abandonului sau a unor instituții care nu își îndeplinesc responsabilitățile, însă toate acestea nu îți oferă un cec în alb pentru a răspunde prin mijloace mârșave, prin înșelăciune sau prin nedreptăți comise asupra altora.
Și atenție, asta nu înseamnă că responsabilitatea trebuie aruncată exclusiv pe umerii celor vulnerabili, în timp ce sistemul este absolvit de propriile eșecuri!
Din contră, instituțiile trebuie trase la răspundere, iar oamenii aflați în dificultate trebuie sprijiniți. Însă a lupta împotriva unei nedreptăți nu presupune să devii, la rândul tău, nedrept.
Poți să îți revendici drepturile, să îți depășești condiția și să îți construiești un viitor prin muncă, perseverență, demnitate și curaj, fără să îți abandonezi propriile principii morale.
Și totuși, unde mi se pare că eșuează filmul?
În primul rând, am avut senzația că Alina Șerban s-a încărcat și s-a descărcat atât de mult sufletește în realizarea acestui film, încât aproape fiecare secvență încearcă să smulgă o reacție emoțională.
Adică până-n actul III mai toate scenele mi s-au părut supra-încărcate emoțional – Mi-aș fi dorit mai multe momente în care filmul să mai respire.
Mai multe momente de liniște, de banalitate cotidiană, de umor sau de secvențe aparent nesemnificative, în care personajele să existe pur și simplu, fără să fie obligate permanent să sufere. Și paradoxal, asta se întâmplă oarecum în actul III când acolo mi se pare că ar fi trebuit să vină taifunul emoțional.
Dar repet – Asta nu-l face un film de piatră, în niciun caz! Vor fi multe momente în care o să lăcrimați.
În al doilea rând, din punctul de vedere al structurii dramaturgice, Eu contez este un film destul de convențional, care nu reinventează roata și nici nu descoperă apa caldă!
Avem o poveste de maturizare și emancipare socială ale cărei mecanisme narative au fost explorate deja de nenumărate ori.
Iar problema nu este neapărat lipsa originalității, ci faptul că traiectoriile personajelor și evoluția principalelor conflicte devin previzibile încă din primele etape ale poveștii.
Aproape că anticipezi unde vor conduce anumite decizii, ce obstacole vor apărea și în ce direcție se va îndrepta parcursul emoțional al protagonistei.
Și atenție, previzibilitatea nu reprezintă automat un defect fatal! Doar că mi-aș fi dorit ceva mai multă inventivitate! Ca să nu mai zic că există un fir narativ terțiar care-i cam de pomană.
Și nu în ultimul rând, pe plan tehnic… Eu contez cam scârțâie la departamentul sonor. Vechea, actuala și noua problemă a cinema-ului românesc… Pur și simplu, dacă nu aveam subtitrări incorporate în film, atunci nu înțelegeam o iotă.
Și totuși, în ciuda tuturor acestor reproșuri, există ceva în Eu contez care te împiedică să îl privești cu răceală. Iar acel ceva este, înainte de toate, Rebeca!
Un personaj dulce, vulnerabil și profund uman, interpretat cu multă naturalețe de Denisa Farcaș.
Mi-a plăcut că protagonista nu este construită exclusiv ca o victimă a împrejurărilor, ci ca o tânără cu propriile dorințe, contradicții, nesiguranțe și speranțe.
Rebeca poate fi naivă, impulsivă sau poate lua decizii discutabile, dar tocmai aceste imperfecțiuni o fac credibilă.
Pentru că nu avem în față un simbol abstract al discriminării sau al abandonului, ci un om care își dorește ceva cât se poate de simplu: să fie iubit, acceptat și să simtă că existența sa are valoare.
NOTĂ
Eu contez este un debut regizoral sensibil, curajos și plin de suflet, care aduce în prim-plan câteva dintre cele mai dureroase probleme ale societății românești.
Alina Șerban demonstrează o preocupare autentică pentru condiția tinerilor vulnerabili, pentru discriminare și pentru nevoia fundamentală de apartenență.
Din păcate, insistența aproape permanentă asupra emoției, lipsa unor momente de respiro, caracterul destul de convențional al poveștii și sincopele specifice filmului de debut împiedică filmul să atingă un nivel artistic mega-superior.
Însă, chiar și așa, n-ai cum să nu simți că în spatele acestei producții există enorm de multă inimă, sinceritate și dorința de a spune ceva important.
