Doar că Maggie Gyllenhaal, autoarea acestui film, schimbă un pic macazul!

SINOPSIS

În Chicago-ul anilor ’30, Frank (Christian Bale), monstrul lui Frankenstein, nu mai caută doar să supraviețuiască, ci și să găsească pe cineva alături de care să nu se mai simtă o anomalie condamnată la singurătate.

În încercarea de a-și schimba destinul, ajunge la Dr. Euphronious (Annette Bening), o savantă strălucită și excentrică, dispusă să meargă mai departe decât ar îndrăzni oricine în numele creației.

Din colaborarea lor ia naștere Ida, cunoscută apoi ca Mireasa (Jessie Buckley), readusă la viață printr-un experiment care sfidează orice limită morală. Numai că noua ființă nu se conformează rolului pe care ceilalți i l-au pregătit și începe să-și afirme propria voință într-un mod tot mai tulburător.

EXECUȚIE

Poate că unii s-au săturat de reciclarea acelorași Dracula sau Frankenstein, dar aici mi s-a părut ceva cu totul diferit, în special că a fost angrenat în perioada modernă și a fost împachetat într-un mesaj social.

Ce a reușit Maggie Gyllenhaal e o adevărată prăjeală, dar în sens bun, cel puțin pentru mine.

Dacă versiunea clasică a poveștii era dominată de tragedia monstrului și de obsesia creatorului, filmul lui Maggie Gyllenhaal pare să mute centrul de greutate către figura Miresei și către ideea de identitate:

Ce se întâmplă atunci când o ființă este adusă la viață fără a fi întrebată dacă vrea să existe și fără a i se permite să-și definească singură locul în lume.

Elementele gotice precum moartea, reanimarea, deformarea corpului și ideea de creație împotriva naturii rămân prezente, dar ele sunt filtrate printr-o sensibilitate ironică și uneori grotescă.

Astfel, situațiile care ar putea fi strict dramatice capătă adesea și o dimensiune absurdă sau chiar comică.

Umorul apare ca o formă de distanțare față de oroarea situației, iar grotescul scoate la suprafață contradicțiile lumii în care aceste personaje există.

Monstrul, savantul și Mireasa sunt figuri care trăiesc la marginea societății, iar modul în care filmul alternează tonurile sugerează că existența lor este în același timp absurdă și dureroasă.

Într-un univers în care viața poate fi recreată artificial, însă sensul ei rămâne profund incert, râsul și tragedia devin două reacții complementare la aceeași realitate.

De asemenea, precum în basmul original, monstrul nu este Frank sau Mireasa, ci chiar omul în sine, care marginalizează și judecă niște suflete care tot ce își doresc e să fie acceptați pentru a-și trăi iubirea împreună.

Prin această inversare de perspectivă, povestea transformă monstruozitatea într-o problemă morală a societății, sugerând că violența și cruzimea nu se nasc din diferență, ci din incapacitatea oamenilor de a o tolera.

Astfel, tragedia personajelor devine și o critică a unei lumi care preferă să marginalizeze ceea ce nu înțelege, în loc să ofere compasiune și spațiu pentru iubire.

Iar dacă tot suntem la capitolul tragedie, The Bride nu se ascunde și este cât se poate de răspicată în glas când vine vorba de manifestul feminist, în special de tot ce ține de mișcarea #metoo!

Iar aici nu am decât cuvinte de laudă pentru Maggie Gyllenhaal, care a prezentat acest feminism într-un mod sănătos și natural, fără să cadă în păcatul misandriei toxice.

Povestea Miresei capătă astfel și o lectură contemporană: o femeie creată de alții, pentru a servi dorințelor altora, care refuză rolul impus și încearcă să-și revendice propria identitate și propria libertate.

În acest sens, filmul vorbește despre controlul exercitat asupra corpului și destinului feminin, dar și despre momentul în care această structură de putere începe să fie contestată.

Maggie Gyllenhaal abordează acest feminism nu ca pe o retorică agresivă sau un discurs simplist de confruntare, tocmai că îți prezintă că, într-o lume plină de bărbați infecți, există și raze de speranță, în cazul de față, Frank.

Frank apare mai degrabă ca o prezență tragică decât ca una opresivă, o creatură care nu caută să controleze, ci doar să găsească un alt suflet alături de care să nu mai fie singur.

Ce să mai… Pentru mine, acest film e exact ce ar fi trebuit să fie Barbie și Joker: Folie à Deux.

Din punct de vedere actoricesc, cuvintele sunt de prisos. Partitura este una de Oscar, fără discuție.

Fără nicio exagerare, chiar dacă este mult prea devreme, Jessie Buckley se poate pregăti de ce a reușit ultima oară Tom Hanks, adică doi ani consecutivi de Premiul Oscar.

Jessie Buckley face un rol dublu, interpretează atât Mireasa, cât și pe Mary Shelley.

Mary Shelley apare aproape ca o manifestare a unei furii latente, a unei energii creative care transformă frustrarea și nedreptatea în artă. Ea devine, într-un fel, conștiința poveștii, locul din care izbucnește dorința de a demasca ipocrizia unei lumi dominate de structuri de putere.

Cât despre rolul Miresei… Vai de capul meu!

Buckley îi oferă o energie aproape anarhică, o prezență apocaliptică care pare să respingă instinctiv orice încercare de a fi controlată sau definită de ceilalți.

Prin gesturi, expresivitate și o intensitate constantă, actrița reușește să transforme personajul într-o forță vie, imprevizibilă, care domină fiecare scenă în care apare. E scârboasă, libidinoasă, bolnavă, nebună și sexy câteodată, dar e și extrem de fragilă.

Uluitoare această transformare, care aș spune că e una la 180 de grade x 100, o partitură radical diferită față de dramatismul dureros din Hamnet.

Christian Bale are o chimie savuroasă cu Buckley, acesta, în loc să transforme monstrul într-o simplă prezență amenințătoare, îi conferă o dimensiune profund umană, bazată pe melancolie, singurătate și o dorință sinceră de a aparține cuiva.

Din punct de vedere vizual și regizoral, mi-a plăcut la maximă nebunie ce a realizat Maggie Gyllenhaal.

Decorul anilor ’30 oferă un cadru ideal pentru această abordare, pentru că permite îmbinarea unei eleganțe retro cu elemente de grotesc, decadență și imaginație gotică.

Foarte bun pe imagine, foarte tare pe cromatică, excelent pe partea de compoziție, care merge pe spații închise, simbolizând clar lumea închisă și îmbibată în marginalizare în care trăiesc personajele noastre.

Dialogul mi-a plăcut maxim, fiecare replică are propria ei nebunie, sens și substrat, în special când vine vorba de dialogul scris pentru personajul lui Jessie Buckley.

NOTĂ

Fără îndoială, a fost printre cele mai tari surprize din ultima vreme. Nu mă așteptam să-mi placă așa mult.

O reinterpretare curajoasă și profund personală a mitului Frankenstein, una care reușește să transforme o poveste clasică despre monștri într-o reflecție contemporană despre identitate, libertate și marginalizare.

Filmul explorează simultan tragedia unor ființe respinse de lume și absurdul unei societăți care se teme de ceea ce nu înțelege.

Un manifest dedicat femeilor abuzate și victimelor violenței, pentru că povestea Miresei devine simbolul unei ființe care refuză să mai accepte rolul impus și își revendică dreptul la libertate, demnitate și autodeterminare.

Articolul The Bride! apare prima dată în GenFilme.

Den stygge stesøsteren sau The Ugly Stepsister este o reinterpretare a celebrului basm Cenușăreasa. O reinterpretare în stilul body-horror.

SINOPSIS

Într-un regat în care frumusețea este aproape o monedă socială, Elvira (Lea Myren) trăiește constant în umbra surorii sale vitrege, Agnes — varianta acestei povești pentru Cenușăreasa (Thea Sofie Loch Næss), admirată de toți pentru farmecul și grația ei.

Când prințul Julian (Isac Calmroth) anunță organizarea unui bal în urma căruia își va alege viitoarea soție, Elvira vede în acest eveniment șansa de a-și schimba destinul.

Hotărâtă să nu mai rămână „sora cea urâtă”, tânăra începe să facă eforturi tot mai disperate pentru a se conforma standardelor de frumusețe impuse de societate și de propria familie, în special de mama ei ambițioasă, Rebekka (Ane Dahl Torp). Pe măsură ce presiunea crește, dorința de a fi acceptată și admirată o împinge spre decizii radicale.

EXECUȚIE

Departe de a fi malițios, dar e un film care a mers pe principiul: ce face omul, face și maimuța. Și aici mă refer că a venit imediat după succesul furibund al filmului The Substance, dar și după aprecierile pentru The Last Showgirl.

Și da, și acesta abordează fix același subiect.

Atenție! Nu vreau să fiu înțeles greșit — din păcate, este de mare actualitate, dar în același timp îmi displace foarte mult când o vacă este mulsă în exces.

Realist vorbind, aș putea să dau copy-paste la fraze întregi din ce-am scris la The Substance, că-i aceeași discuție. Dar zic să mă strădui să scriu și ceva aici.

Filmul ne confruntă cu întrebări incomode: cât de departe am merge pentru a fi acceptați? Ce parte din noi înșine am fi dispuși să sacrificăm pentru a corespunde așteptărilor celorlalți? Și, poate cel mai important, merită oare prețul?

Prima și cea mai importantă mutare pe care o face Blichfeldt este mutarea centrului de greutate al poveștii.

În basmul clasic, Cenușăreasa este eroina absolută, iar surorile vitrege sunt personaje secundare, plate, reduse la câteva trăsături negative care justifică ura pe care o simțim față de ele. Sunt urâte, sunt rele, sunt invidioase — și atât.

Den stygge stesøsteren spune: „Stai puțin. Cine sunt aceste femei? Cum au ajuns așa? Ce le-a format?” Și, poate cel mai important, cum arată lumea din perspectiva lor?

Elvira, sora vitregă cea mare, devine astfel protagonista absolută. O urmărim de la primele ei încercări stângace de a se conecta cu Agnes, prin respingerea pe care o primește, prin presiunea constantă a mamei, prin transformarea fizică și emoțională, până la momentul final al fugii.

Este o construcție atentă, răbdătoare, care ne forțează să simțim ceea ce simte ea, să înțelegem de ce face ceea ce face, să empatizăm cu ea chiar și atunci când acțiunile ei devin greu de justificat.

Iar această mutare a focalizării permite și o reimaginare radicală a Cenușăresei însăși. Agnes nu mai este simbolul purității și bunătății absolute.

Ea este o tânără complexă, care își folosește frumusețea ca instrument de supraviețuire, care își tratează sora vitregă cu o răceală ce uneori frizează cruzimea și al cărei hobby preferat este… suptul acadelei.

Din punct de vedere al elementului de horror, mai exact al celui de body-horror, n-am găsit nimic interesant, în sensul că totul a fost servit cât se poate de gratuit și fără sens. Nu a avut un sens „cerebral” precum în The Substance.

În cazul de față, te uiți și zici: „Așa, bun, și pentru ce mi-ai arătat cadavrul ăsta?”

E adevărat, poate după ce-am văzut atâtea și atâtea bolnăviciuni cinematografice, nici nu mă mai dă pe spate orice chestie care se dorește a fi grotescă, scârboasă sau slinoasă.

Din punct de vedere actoricesc, chiar n-am ce să comentez. Toată distribuția se află pe linia de plutire, adică livrează cinstit și corect, dar nimeni nu rupe gura târgului.

Filmul mai reușește să iasă în evidență pe palierele de imagine și design.

Fiecare alegere vizuală — de la lumina aurie la costumele somptuoase, de la oglinzile multiple la arhitectura copleșitoare — contribuie la construirea unei lumi în care aspectul exterior este singurul lucru care contează.

O lume în care privirea celorlalți este atât de importantă încât ești dispus să-ți distrugi trupul pentru a fi privit altfel.

Și, poate cel mai important, această estetică ne arată că frumusețea și violența nu sunt opuse, ci profund împletite.

NOTĂ

Departe de a fi un film rău, dar mă repet: spre deosebire de The Substance sau The Last Showgirl, unde acolo am avut și niște performanțe actoricești stratosferice, acesta nu aduce niciun artificiu, nimic sclipitor, nimic cu care să iasă în evidență.

Den stygge stesøsteren rămâne, la finalul poveștii sale sângeroase și sfâșietoare, un film despre ceea ce înseamnă să fii considerat „insuficient” într-o lume care măsoară valoarea femeilor după chipul și asemănarea unor idealuri de neatins.

Emilie Blichfeldt reușește să transforme basmul Cenușăresei într-o parabolă viscerală despre violența tăcută a standardelor de frumusețe și despre felul în care acestea macină sufletele și trupurile celor care nu se încadrează în tipare.

E un film decent și atât. Cât despre nominalizarea sa pentru cel mai bun machiaj, oricum nu contează, e de umplutură, Frankenstein este cel care va înșfăca premiul aici.

Articolul Den stygge stesøsteren apare prima dată în GenFilme.

SINOPSIS

În Egiptul anilor 1920, aventurierul Rick O’Connell (Brendan Fraser) se aliază cu bibliotecara Evelyn Carnahan (Rachel Weisz) și fratele ei pentru a explora ruinele legendarei cetăți Hamunaptra, orașul morților.

Căutarea comorilor se transformă într-un coșmar atunci când, din greșeală, trezesc la viață mumia unui preot din Antichitate, blestemat pentru o iubire interzisă.

Pe măsură ce forțe supranaturale devastatoare se dezlănțuie, grupul trebuie să descifreze mistere străvechi și să găsească o cale de a opri răul eliberat.

EXECUȚIE

Filmul este regizat de Stephen Sommers, cel care a făcut Deep Rising, un film bunicel și-n același stil de popcorn movie.

Cine s-ar fi așteptat ca, după acel film, un an mai târziu, viitorul său proiect — The Mummy — să devină un clasic care va ajunge la generații?

Revenind la filmul de față, The Mummy reprezintă pachetul absolut de distracție cinematografică: horror, acțiune, aventură și comedie spumoasă. Evident, cireașa de pe tort o reprezintă distribuția, care asamblează un grup de personaje demențiale.

Aș minți dacă aș spune că scenariul reprezintă vreo capodoperă a scriiturii, când, de fapt, avem parte de cea mai liniară și clișeică poveste. Dar știți ce? Chiar și așa, rețeta asta răsuflată funcționează perfect, pentru că este respectată cu sfințenie și executată foarte bine.

Sunt bune și astfel de filme, nu doar drame de Cannes, Sarajevo și Berlinale.

Trebuie să admitem faptul că durează destul de mult până când mumia își face simțită prezența, iar ăsta e un mic inconvenient. Dar, în același timp, nici nu te plictisești până atunci, deoarece filmul e plin de peripeții.

Acțiunea e ca la balamuc. Fie că mă refer la începutul filmului, care ne transportă în Egiptul Antic, fie când suntem în prezentul poveștii, unde avem parte de războaie de mari proporții în deșert, de lupte navale sau de încăierări prin nu știu ce amfiteatre.

Evident, n-am cum să nu uit și de umorul livrat excelent de distribuție, iar totul pleacă din chimia actorilor și din ciondănelile lor.

Cu toată heterosexualitatea mea, dar vai de mine, ce bărbat chipeș era Brendan Fraser în tinerețe!

El joacă un Johnny Bravo al acelor vremuri — misogin, glume prăjite la foc automat și bine antrenat la bătaie, dar când vine vorba să-i ceri să-și folosească creierul, mai bine ai căuta un supermarket prin deșert, ai mai mari șanse așa.

Rachel Weisz este frumoasa și focoasa grupului, dar în același timp e și mereu acea domniță aflată la ananghie.

Dar ce este cel mai important de precizat: ea este creierul fiecărei mișcări. E poliglotă, e cunoscătoare în orice domeniu științific, deci din punct de vedere al dotării intelectuale nu are egal.

Acum să trecem la elefantul din cameră pe care-l așteptăm cu toții — mumia.

Dragilor, atunci când se deschide sarcofagul blestemat și iadul se dezlănțuie pe Pământ, ei bine, așteptați-vă la un spectacol horror de toată frumusețea.

Cinste lui Arnold Vosloo pentru ce a reușit să facă în rolul antagonistului demonic, iar aici nu mă refer la înfățișarea lui finală, când e una cât se poate de umană.

Chit că filmul e PG-13, n-am cum să nu recunosc că înfățișarea mumiei din fazele incipiente e una de să fugi de să rupi și să mănânci nisipul. Adică nu vorbim doar de o arătare înfășurată în bandaje și-n hârtie igienică antică, ci e un demon în toată esența termenului.

Iar abilitățile sale mistice conferă și un spectacol grotesc de mari proporții. Și apropo de acest aspect, deși efectele speciale sunt excelente, bineînțeles că se simt depășite, dar în același timp nu arată în halul ăla încât să te facă să-ți scoți ochii de durere.

NOTĂ

Așa cum am spus și la începutul recenziei, aș exagera masiv să zic că avem de-a face cu vreo capodoperă intergalactică — departe de așa ceva.

E un popcorn movie menit să distreze audiența. Acesta este scopul lui, iar din fericire pentru toată lumea, The Mummy își duce misiunea la bun sfârșit.

Nu m-am luat de acuratețea istorică, pentru că filmul nu e documentar istoric, ci un film de entertainment. Adevărul e că aș fi cel mai mare mincinos dacă aș spune că eram atent la asemenea detalii istorice și științifice.

Ritm alert, comedie bună, horror fain și acțiune la cote maxime și-n proporții generoase — cam așa sună rezumatul filmului de față.

Articolul The Mummy apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum a fost.

SINOPSIS

Filmul începe imediat după evenimentele din 28 Years Later. Acum, pericolul cel mai mare vine de la cei care și-au păstrat forma umană, dar și-au pierdut complet sufletul.

Filmul urmărește două grupuri aflate pe un curs de coliziune inevitabil.

Pe de o parte, un adolescent, Spike (Alfie Williams), este prins în ghearele clanului Jimmy, care venerează un lider psihotic ce se crede trimis al întunericului, Sir Lord Jimmy Crystal (Jack O’Connell).

Pe de altă parte, într-un colț izolat al pustietății, un doctor cu inima frântă, Ian Kelson (Ralph Fiennes), își duce o existență de eremit lângă un memorial macabru, construit din oasele victimelor epidemiei.

În lumea lui, cea mai neașteptată conexiune este cu o creatură infectată, un „Alpha” monstruos pe nume Samson.

Prin îngrijire și o substanță calmantă, doctorul descoperă că, în adâncul ființei acesteia, mai strălucește o scânteie de conștiință și memorie umană, o posibilă cheie către vindecare.

EXECUȚIE

Așa cum am spus și în introducerea recenziei, am fost extraordinar de entuziasmat de acest film, datorită faptului că 28 Years Later mi-a plăcut la nebunie, fiind printre filmele mele preferate din 2025.

În caz că nu știați, filmul este regizat de Nia DaCosta, cea care a lucrat pe același post și la „capodopera” The Marvels.

Acum, am să vă ofer două vești: una bună și una proastă.

Vestea bună este că Nia DaCosta și-a mai spălat păcatele după căzătura stelară din universul Marvel, realizând de data aceasta un proiect coerent, corect și cinstit.

Cât despre vestea proastă… fără alte ocolișuri, din păcate, filmul m-a dezamăgit complet.

Dacă filmul precedent a fost un melanj exemplar dintre acțiune, horror și, mai ales, dramă, The Bone Temple merge pe o singură direcție – drama. Ok, la prima strigare nu sună deloc rău, chiar nu sună, dar abordarea mi-a spart creierii.

Chiar nu am putut să rezonez cu această directivă: ba vrea să fie horror, ba vrea să fie o dramă filosofică și melancolică.

The Bone Temple funcționează ca un simbol central extrem de puternic. Nu este doar un loc fizic, ci o metaforă a memoriei colective: o construcție ridicată din resturi, din morți, din ceea ce a fost sacrificat pentru ca viața să continue.

Clanul Jimmy reprezintă cristalizarea extremă a fanatismului religios într-o lume care și-a pierdut complet reperele morale și istorice.

În absența statului, a științei și a oricărei promisiuni de reconstrucție, religia nu mai funcționează ca spațiu al alinării, ci ca instrument de control și legitimare a violenței. Credința nu este trăită, ci impusă, ritualizată și folosită pentru a da sens morții permanente.

Clanul transformă apocalipsa într-un act sacru, iar supraviețuirea într-o formă de penitență continuă. Filmul sugerează astfel că, atunci când viitorul dispare, oamenii nu caută adevărul, ci certitudinea, oricât de violentă ar fi ea.

Mă repet: lucruri interesante, cerebrale, care funcționează, dar după reprize de genul acesta parcă ai vrea și niște partide de măcel cu zombi.

Ei bine, în acest film, hoardele de zombi sunt aproape inexistente. Abia mai răsare câte unul la începutul peliculei, dar apoi se lasă pustietatea.

Însă, dacă e să remarc doi piloni principali care aduc pozitivitate filmului, aceștia sunt: o distribuție care oferă performanțe de o rară profunzime psihologică și o viziune tehnică coerentă, care redefinește estetica postapocaliptică.

Jack O’Connell, în rolul liderului de cult Sir Lord Jimmy Crystal, oferă o interpretare electrizantă. El construiește un personaj care este un amalgam paradoxal de carismă diabolică, violență imprevizibilă și o stranie licărire de patimă — un produs al unei lumi care și-a pierdut orice busolă morală.

În polaritate directă stă Ralph Fiennes, în rolul doctorului Ian Kelson. Fiennes aduce o gravitate stoică și o compasiune resemnată rolului său. El este arhetipul omului de știință și al umanistului într-un univers care a respins ambele valori.

Relația sa cu monstrul Samson este inima emoțională a povestirii. Prin gesturi mici, o privire îndelungată sau o doză administrată cu grijă, Fiennes comunică o speranță tenace și o dorință de înțelegere care supraviețuiește chiar și în fața dezastrului total.

Pe scurt, doctorul Ian Kelson reprezintă acea luminiță de la capătul tunelului, acea rază de soare venită după furtună. Evident, alte atribute și laude sunt de prisos — Ralph Fiennes demonstrează pentru a 41.412.401-a oară că este un actor de-a dreptul stelar.

Și apropo, fără a da spoilere, filmul a fost plusat la notă datorită actului final, acolo unde Ralph Fiennes oferă un moment de-a dreptul exploziv, în care îmi venea să mă urc pe scaune și să fac ca toți dracii.

Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Nia DaCosta, împreună cu echipa tehnică, a construit un tablou postapocaliptic cu adevărat tulburător, o atmosferă de coșciug care l-ar face gelos chiar și pe George Bacovia.

NOTĂ

Filmul reușește să revitalizeze o franciză iconică, îndreptându-și privirea către adâncuri noi.

El pune întrebări incomode: cine sunt cu adevărat monștrii într-o lume care s-a sfârșit? Pot fi și cei mai întunecați dintre noi salvați printr-un act de compasiune?

Mă repet: aceste lucruri funcționează bine, dar mi-ar fi plăcut să funcționeze sub același melanj precum cel din filmul precedent.

Nu o să dau spoilere, dar în final filmul detonează o bombă nucleară care aprinde scântei pentru o posibilă a treia parte. Rămâne de văzut dacă vom mai avea parte de ea, având în vedere eșecul financiar al acestor filme.

Cât despre acesta: un film ok și decent, atât. Mă bucur pentru cei care îl apreciază la maximum, însă pentru mine nu s-a potrivit deloc această direcție.

Articolul 28 Years Later: The Bone Temple apare prima dată în GenFilme.

Cât despre calitatea acestei continuări…

SINOPSIS

După evenimentele tulburătoare din primul film, Mike Schmidt (Josh Hutcherson) încearcă să-și refacă viața, dar legătura sa cu locul și cu tragediile petrecute acolo nu s-a rupt complet, mai ales că Abby (Piper Rubio) încă jelește animatronicii.

Vanessa (Elizabeth Lail), prinsă între adevăr și dorința de a-l ascunde, devine un personaj-cheie în dezvăluirea unor secrete mai vechi decât se credea.

În centrul ororii se află din nou animatronicii — Freddy, Bonnie, Chica și Foxy — însă, de data asta, ceva mai rău iese la iveală: Marioneta, un spirit în căutarea răzbunării, care nu-și găsește liniștea de mai bine de 20 de ani.

EXECUȚIE

Despre primul film… mediocru și cam atât. Nu l-am putut duce la rangul de atrocitate morbidă, mai ales că a venit cu ceva nou, mai exact animatronicii, prafu’ să se aleagă de ei, că tare înfiorători mai sunt.

Într-adevăr, poate i-am acordat o notă mult prea mare decât era cazul, dar mă repet: în toată mediocritatea lui, chiar s-a observat că a fost muncit.

Ei bine, dragilor, ce se întâmplă în acest sequel depășește apogeul imbecilității. În cazul de față, își dă cu stângu-n dreptul pe toate segmentele pe care acesta și le propune să le atingă – nu e nici dramă de familie, nici thriller și nici măcar horror.

Să-mi fie cu iertare, dar n-am găsit nimic bun la filmul ăsta.

În primul rând, partea horror este o petardă la mâna a doua, cumpărată de la bișnițarul de la colț de stradă, din Ajunul Revelionului. Toate sperieturile sunt telefonate și livrate într-un mod stupid și lipsit de realism.

Cum e posibil ca niște roboți să nu fie simțiți când aceștia au nu știu câte tone și peste 3 m înălțime și care, mai ales, fac cele mai asurzitoare zgomote, huruie, scârțâie ș.a.m.d.?!?!?!

Pe bune? Ăsta este cel mai inteligent și util mod de a crea horror? A îndobitoci personajele și a crede că tot publicul e prost? Că, de… poate un copil de 11–12 ani care vede filmul nu este atent la detalii de genul ăsta, dar cineva mai copt la creier își cam pune semne de întrebare.

În al doilea rând, așa cum am spus în paragraful anterior, personajele sunt înzestrate cu un IQ cu minus, acestea având cele mai proaste decizii posibile.

Fix când ar trebui să rupă fuga, fie se uită după avioane, fie se uită la animatronici cum vin spre ei, fie se duc fix în cele mai nepotrivite momente. Pur și simplu, avem oceanul râgâielilor de clișee posibile și imposibile într-un film.

Plus că și personajele sunt de neînțeles.

Ok, e greu să treci peste niște momente pline de cruzime, dar și după atâta timp: Abby încă îi tot curg mucii după monstruozitățile alea mecanice, Mike încă plânge după savarină (ȘI NU LA CLASICUL DESERT), iar Vanessa încă e bântuită de unele coșmaruri.

De asemenea, vă recomand să săriți peste primele 40 de minute. Nu de alta, dar nu se petrece absolut nimic, totul fiind o lălăială cruntă, acțiunea pornind mult prea târziu.

Singura parte bună a peliculei rămâne, în continuare, designul terifiant al animatronicilor. Creaturile sunt groaznice și înspăimântătoare, iar efectele speciale trebuie să admit că sunt de un nivel bunișor. Însă toate acestea sunt doar niște picături într-un ocean poluat.

NOTĂ

Nu, nu am chef să aud scuze copilărești precum că „așa funcționează și jocul”! Tocmai, jocul e una, iar filmul e alta, iar un scenariu inteligent ar face pe plac atât fanilor, cât și celor care nu sunt deloc conectați la acest univers.

Nici explodatul boxelor nu a funcționat pentru mine, că m-am trezit de câteva ori ațipind din cauza plictiselii cauzate de lipsa de acțiune sau suspans.

Având în vedere că FNAF se bazează pe fanii înrăiți, nu-i de mirare că deja este anunțată partea a treia.

Însă, până atunci, nu-mi rămâne decât să acord acestui film o diplomă specială pentru titlul:
„Unu’ dintre cele mai proaste filme ale anului 2025!”

Articolul Five Nights at Freddy’s 2 apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem dacă aici, Julia Ducournau a reușit să mă impresioneze.

SINOPSIS

Alexia (Agathe Rousselle), o tânără cu o legătură obsesivă cu automobilele, supraviețuiește în copilărie unui accident de mașină care o obligă să poarte o placă de titan în craniu.

Ajunsă adult, Alexia lucrează ca dansatoare în expoziții auto și dezvoltă un comportament violent și instabil, devenind implicată într-o serie de crime.

Fugind de poliție, Alexia își schimbă identitatea și se prezintă drept Adrien, un băiat dispărut în urmă cu mulți ani, fiind „adoptată” de Vincent (Vincent Lindon), căpitan al unei echipe de pompieri, care refuză să creadă în orice altă variantă decât aceea că și-a găsit fiul.

EXECUȚIE

Așadar, discutăm despre marele Palme d’Or din 2021.

Nu doar premisa, dar și multe alte elemente din film (pe care nu o să le dezvălui) reprezintă o adevărată scrisoare de dragoste adresată lui David Cronenberg, în special către opera sa – Crash.

Așadar, vorbim despre un body-horror făcut la meserie.

Titane este împărțit în două părți diametral opuse:

În prima parte avem de-a face cu show-ul erotic dus la nivel extrem, fetișizarea mașinilor, combinarea carne-metal, crime în mase prin cele mai tâmpite metode, toate acestea duc la o stare de greață adevărată.

Și aici nu mă refer la o violență extremă de să-ți vomiți mațele, că nu despre asta, ci despre sadismul extrem unde este încadrat eroticul. Cei care au văzut filmul știu la ce mă refer.

Relația ei sexualizată cu mașina, uciderile brutale și ambiguitatea identitară creează un sentiment profund de respingere, o reacție a unei persoane care nu a simțit niciodată o iubire reală și sinceră, fie ea una la nivel erotic, fie, mai ales, cea părintească.

Însă tonul se schimbă radical atunci când ajungem în a doua jumătate a filmului, cea care explorează drama de familie a acestei povești, iar acest segment trebuie să recunosc că a funcționat neașteptat de bine.

Este vorba despre doi oameni traumatizați, incapabili să funcționeze social, reușesc să creeze un spațiu al vindecării reciproce. Astfel, Titane sugerează că uneori familia se construiește din două jumătăți fracturate.

Filmul vorbește despre identitate și transformare — Alexia își rupe corpul, își înăbușă feminitatea, devine „Adrien”, nu pentru a minți, ci pentru a supraviețui. Aici, identitatea devine refugiu, nu mască.

Actoria este monumentală, Agathe Rousselle livrează o performanță necruțătoare, fizică, mută și profund expresivă. O actriță care transmite traumă fără cuvinte, doar prin priviri și gesturi mărunte.

Tot la fel de măreață este și interpretarea lui Vincent Lindon, care oferă o interpretare excelentă, vulnerabilă, un mascul feroce, care însă este fragmentat de durere, care refuză să renunțe la iubire.

Pe plan tehnic și regizoral, Julia Ducournau livrează un arthouse pe gustul meu — imagine vie, colorată, ritmul foarte bine temporizat și executat, fără timpi morți.

Ducournau refuză judecata morală și lucrează cu ambiguitatea. Ne lasă să oscilăm între respingere și empatie, între șoc și tandrețe.

NOTĂ

O surpriză extraordinar de plăcută. Nu mă așteptam ca un arthouse atât de țăcănit să-mi placă maxim, să mă facă să percutez și să empatizez la tragedia personajelor.

Dacă prima jumătate a filmului provoacă, scandalizează și șochează spectatorul prin estetica erotic-violentă, a doua parte își dezvăluie inima: o dramă profund umană despre doi oameni pierduți care se găsesc unul pe altul în cele mai improbabile circumstanțe.

Titane ne spune că a fi om nu înseamnă perfecțiune sau normalitate, ci capacitatea de a vedea, accepta și iubi ceea ce este diferit. Monstrul nu este Alexia; monstrul este lumea care nu poate ierta și nu poate înțelege.

Am stat, m-am sucit, m-am învârtit, însă la final, nu-mi rămâne decât să-i ofer o puternică notă de 9.

Articolul Titane apare prima dată în GenFilme.

Din păcate, nu mi-a permis timpul să-l vizionez la Les Films de Cannes à Bucarest, așa că l-am văzut singur în sala de cinema.

SINOPSIS

Alpha este o adolescentă de 13 ani care locuiește cu mama ei, o doctoriță, după ce tatăl ei a dispărut.

Viața lor liniștită se zdruncină când Alpha se întoarce de la școală cu un tatuaj proaspăt pe braț, ceea ce declanșează în jurul ei suspiciuni de infectare cu un virus misterios – o boală care pietrifică corpurile celor atinși, transformându-i treptat în statui de marmură.

Mama ei (Golshifteh Farahani) și unchiul ei, Amin (Tahar Rahim), fost dependent de droguri și deja bântuit de boală, devin martorii unei cascade de teamă, stigmatizare și alienare socială.

EXECUȚIE

Ca o mică paranteză, imediat după ce-am văzut acest film, am sărit imediat pe Titane, ca să o cunosc mult mai bine pe cineastă.

Așadar, un film de la Julia Ducournau – o maestră a body horror-ului dus la extrem, însă aici nu prea a existat body horror. Singurul element care chiar m-a îngrozit a fost cel cu acele introduse în venă.

Chit că sunt ditamai namila de om, dar când vine vorba de ace și seringi, pur și simplu mi se face rău.

Ăsta a fost singurul element care a funcționat pentru mine, că-n rest nu m-a îngrozit absolut nimic. De fapt, mai tot filmul nu a funcționat pentru mine.

Ce mai tura-vura, pentru mine Alpha a reprezentat o mare pocnitoare pe toate palierele. (Asta nu înseamnă că părerea mea este una absolută și definitivă pentru toată lumea, bineînțeles.)

Premisa de la care pornește filmul este foarte interesantă, dar în același timp, să-mi fie cu iertare, dar nu mai este de nicio actualitate. Astfel de cazuri întâlnim doar în țările din lumea a treia și a patra.

În ziua de azi, extrem de rar mai întâlnim astfel de focare, totuși metodele de protecție s-au extins, iar medicina evoluează galopant, atât pe plan tehnologic, cât și pe plan medicamentos.

Ce vreau să subliniez este că – NU PREA SE MAI MOARE DIN ACEASTĂ CAUZĂ.

Revenind la film în sine, Alpha aduce un simbolism interesant – virusul care pietrifică treptat corpul și transformă oamenii în statui de marmură funcționează ca simbol al modului în care societatea reacționează la ceea ce nu poate controla sau înțelege.

În cazul protagonistei, Alpha, „infectarea” devine o condamnare socială instantanee, o etichetă care o reduce la o categorie, anulându-i umanitatea.

Așadar, filmul se duce și-n zona de dramă, iar aici vine momentul în care o să fac spume.

Să mă ierte Dumnezeu, dar n-am avut pic de milă de absolut niciun personaj.

În mod normal, ar trebui să-mi fie milă de o adolescentă care trece printr-o posibilă suferință.

Dar să-mi fie cu iertare, nu pot să am milă când văd că o mucoasă, care crede că a fost infestată cu un virus transmisibil, se duce și își ia limba-n gură cu gagicul ei, care-și scuipă colegii și care face tot felul de acte complet iresponsabile.

Că ai ei colegi erau niște nenorociți scârboși, total de acord, dar nu poți să răspunzi prin niște replici cu adevărat nenorocite.

Cât despre adulții din acest film… care mai de care mai scrântit.

Unchiul este un drogat ordinar, iar ca să citez foarte bine din film – „A fi drogat este o alegere, nu o boală!”, iar modul cum acesta își face apariția este de-a dreptul sinistru de stupid.

Aici, legat de unchiul ei, aceasta are o relație foarte interesantă, iar segmentul de execuție al filmului se desfășoară în stilul lui David Lynch – „vis în vis”, dar nu a funcționat deloc, fiind o parte extrem de incoerentă și haotică.

Cât despre mama ei… nici cu ea nu mi-e rușine, având la rândul ei niște reacții total stupide, de parcă ar fi vreo străină față de Alpha, nu fiica ei.

Legătura dintre Alpha și mama ei, dar și apariția unchiului, reflectă traume intergeneraționale. Familia devine colț de siguranță, dar și spațiu de tensiune.

Din punct de vedere regizoral, nu pot spune că am fost dat pe spate, nu prea i-am înțeles viziunea cineastei, plus că nici din punct de vedere tehnic nu am fost prea excitat.

Pe palierul actoriei… la fel, nimeni nu rupe gura târgului, toți își livrează partitura într-un mod corect, dar nimeni nu iese în evidență.

NOTĂ

Filmul spune că adevăratul virus nu este boala în sine, ci frica — frica care dezumanizează, care divide, care transformă oamenii în agresori.

Este o poveste despre stigmatizare și marginalizare – cum un copil de 13 ani devine brusc un pericol public doar pentru că este „marcat” diferit.

Într-adevăr, niște idei bune, dar pe mine nu m-au atins cu nimic, iar asta din cauza execuției care mi s-a părut extrem de amatoricească, fiind la ani-stelari lumină depărtare de Titane.

Și-n plus, Julia Ducournau a scris niște personaje la care mi-a fost imposibil să empatizez.

Articolul Alpha apare prima dată în GenFilme.

Ne întoarcem fix la origini, în Japonia, de acolo de unde a pornit totul cu celebra legendă urbană – Ringu.

SINOPSIS

În Japonia contemporană, o legendă urbană tulburătoare se răspândește printre adolescenți: există o casetă video blestemată.

Cine o privește primește un telefon anonim imediat după vizionare, iar șapte zile mai târziu moare în condiții misterioase.

Când nepoata unei jurnaliste moare în circumstanțe bizare, Reiko Asakawa (Nanako Matsushima) — reporter de investigație — decide să cerceteze povestea.

Pe măsură ce adună informații, descoperă că legenda este reală.

Vizionând însăși caseta, Reiko declanșează blestemul și intră într-o cursă disperată împotriva timpului pentru a-și salva viața și pe cea a fiului ei, Yoichi (Rikiya Ōtaka).

Alături de fostul ei soț, Ryuji Takayama (Hiroyuki Sanada), Reiko încearcă să descifreze originile casetei.

EXECUȚIE

Mereu am fost un fan al filmelor horror străine, în special al celor asiatice. În cazul de față, chiar am pornit entuziasmat în legătură cu acest film, mai ales că știam că acesta este ORIGINALUL.

Dar hai să o luăm ușor.

Deși Ringu este catalogat ca film de groază, esența sa se apropie mai mult de thrillerul psihologic cu accente de paranormal, nici vorbă de vreun horror get-beget.

Structura sa este cea a unei investigații, jurnalista Reiko Asakawa joacă rolul detectivului clasic, care descoperă pas cu pas un mister, adună indicii, interpretează simboluri și reconstruiește o poveste uitată.

Doar că, în locul unui criminal real, ea descoperă un rău difuz, născut din memoria colectivă — o forță care scapă oricărei explicații logice.

Filmul se desfășoară ca o anchetă asupra fricii însăși: o explorare lentă a modului în care vina, trauma și tehnologia se împletesc.

În loc să ne sperie cu apariții bruște, Nakata ne ține într-un permanent sentiment de neliniște, iar aici, sperietura nu vine printr-un jumpscare, ci prin dezvăluirile care vin în urma cercetării.

Până acum, totul bine și frumos, însă acum vin părțile care nu mi-au plăcut, dar care nu sunt neapărat și slabe.

Ritmul este extraordinar de lent, poate prea lent decât ar fi cazul, iar anumite secvențe (precum ancheta jurnalistică sau dialogurile) pierd din intensitatea atmosferei.

De asemenea, nici personajele nu sunt de agreat, cam toate sunt pătate.

Protagonista, Reiko Asakawa, este o jurnalistă rațională, sceptică și rezervată. Ea investighează blestemul cu determinare, dar rareori își exprimă vulnerabilitatea, chiar și în relația cu fiul ei, emoțiile sunt controlate, aproape absente.

Fostul soț al lui Reiko, Ryuji, este și mai impasibil. Scenariul îl prezintă ca un bărbat pragmatic, detașat, aproape nepăsător față de pericol.

Și ca să fiu sincer, cel mai ok și rațional personaj e fix demonul, adică fantoma Sadako. Într-adevăr, este înspăimântătoare și răul absolut, dar nu e chiar așa, e fix cea mai coerentă emoțional: suferă, se răzbună, își revendică locul într-o lume care a respins-o.

Să fie oare intenționat? Ca de fapt să avem parte de o alegorie pentru ruptura morală a societății moderne, în cazul de față, monstrul să fie rezultatul unei societăți lipsite de empatie?

Cât despre partea de horror, nu am fost impresionat de nimic, am fost stană de piatră de la început până la sfârșit.

NOTĂ

Îmi pare rău, poate sunt incult, dar nu m-a mișcat cu absolut nimic acest film. De fapt, am dat play acestui film cu așteptări mult prea mari.

Mă așteptam ca la final să-l pun într-un top stelar al filmelor horror all time.

Dar să nu vă gândiți că este un film slab, nici vorbă de așa ceva. Vorbim despre o alegorie profundă despre anxietatea lumii moderne, unde tehnologia, memoria și emoțiile reprimate devin surse de teroare.

Spiritul de față nu este doar o fantomă, ci reflexia colectivă a tuturor traumelor ascunse, a suferinței și a urii nerostite.

Punând în balanță, mă văd nevoit să acord un 7 corect.

Articolul Ringu apare prima dată în GenFilme.

Nu și nu! În niciun caz nu vorbim despre vreun film din Marvel cu Tony Stark ca protagonist.

Vorbim despre horror-ul japonez experimental – Tetsuo: The Iron Man.

SINOPSIS

Un bărbat obișnuit, cunoscut doar ca Salarimanul (Tomorowo Taguchi), trăiește un coșmar suprarealist atunci când începe să se transforme treptat într-o creatură mecanică.

Totul pornește de la un accident bizar: lovește cu mașina un „fetișist al metalului” (Shin’ya Tsukamoto), un individ obsedat să-și introducă bucăți de fier și cabluri în corp.

După incident, Salarimanul este bântuit de halucinații și de o boală ciudată – fragmente de metal și țevi îi ies din piele, iar trupul lui începe să fie înghițit de fier.

EXECUȚIE

Vă ziceam de Hausu că acela a fost cel mai ciudat film vizionat vreodată.

Ei bine, dragi prieteni, într-un timp extrem de scurt, Hausu a fost depășit de către această peliculă japoneză.

Sincer să fiu, nici nu știu ce să comentez pe seama ei. Vorbim despre un film extrem de abstract și obscur.

Pe scurt, Tetsuo e un body horror get-beget, iar la acest aspect, trebuie să admit că filmul livrează cu vârf și îndesat.

Ca o mică și ușoară comparație, puteți să vă gândiți la The Fly.

Totul se bazează pe efecte practice, acestea fiind extrem de reușite.

Transformarea protagonistul în monstrul de oțel mi-a oferit destule momente la care să strâmb din gură, unele momente fiind cu adevărat grețoase.

Când îl vezi pe unu’ că-și scoate țevi din gât sau tije din picioare, iar apoi rănile acelea încep să facă viermi – Cu siguranță nu ți se face pofta de mâncare când vezi așa ceva.

Din punct de vedere tematic, vă spun sincer, că nu știu ce să zic.

Aș spune că Tetsuo vorbește despre tehnologia care nu mai este un simplu instrument, ci o forță care ne posedă și ne remodelează, și mai ales, despre faptul că omul nu mai poate rămâne intact într-o lume plină de lipsă de suflet.

De asemenea, estetica filmului care-i una desprinsă din filmele apocaliptice poate reprezenta un semnal de alarmă către lumea noastră, cea reală, cea care se autodistruge prin excesul tehnologic care dăunează grav societății.

Altceva nu știu ce aș mai putea spune. E un film mult prea abstract pentru gusturile mele.

Vine și cu o latură erotică extrem de bolnavă, una care cred că ar vrea să simbolizeze aspectul toxic și nociv al tehnologiei care intoxică intimitatea individului. Habar nu am.

Imaginea este una alb-negru, murdară, deși filmul este lansat în 1989, o decizie stilistică mai mult elitistă aș spune, mai degrabă pentru a masca efectele practice care ar fi mai șubrede. Altă explicație chiar nu găsesc.

NOTĂ

Sunt o persoană onestă, recunosc când un film îmi dă cu Tesla sub centură și creierul meu este incapabil să percuteze la întreaga scriitură a filmului.

Nu l-aș încadra nici la vreo mizerie, pentru că, deși are multe momente în care abstractul și experimentalul se duc într-o direcție extremă, totuși, transmite și niște mesaje sănătoase și de înțeles.

Dar în același timp, nici la rang de capodoperă nu pot să-l ridic.

E UN FILM CIUDAT! ATÂT. Mult prea abstract și experimental pentru gusturile mele.

Îi acord un 5. Când e să devastez un film, o fac fără probleme, dar aici, am găsit și unele lucruri interesante care mi-au plăcut. Dar repet, nici nu m-a dat pe spate cu multe lucruri.

Articolul Tetsuo apare prima dată în GenFilme.

Îl tot aveam pe Netflix Watchlist și am zis, dacă tot sunt în febra filmelor horror, să-i dau o șansă – In the Tall Grass.

SINOPSIS

Într-o zi toridă, doi frați — Becky (Laysla De Oliveira), însărcinată, și Cal (Avery Whitted) — călătoresc cu mașina prin mijlocul Americii rurale.

Oprindu-se lângă un câmp vast de iarbă înaltă, aud vocea unui copil care strigă după ajutor.

Fără să stea pe gânduri, intră în iarbă pentru a-l salva — însă descoperă imediat că locul are ceva straniu: sunetele se deplasează, direcțiile se schimbă, iar spațiul pare să se rescrie singur.

Pe măsură ce se rătăcesc, Becky și Cal realizează că nu pot găsi ieșirea, că timpul și distanța se comportă anormal.

Acolo îl întâlnesc pe Ross (Patrick Wilson) — un bărbat care pretinde că și el caută copilul pierdut.

EXECUȚIE

Un film după o carte Stephen King, de care nu am auzit prea multe, ba chiar deloc. Singurul lucru despre care știam despre acest titlu e că e vorba despre iarbă și că e disponibil pe Netflix. Atât.

Dacă la prima vedere premisa pare extrem de simplă, ei bine, cu cât ne afundam mai mult în lan, cu atât povestea se adâncește și mai mult.

Și când zic că se adâncește, mă refer că narativa se rostogolește, se îmbârligă, își schimbă direcția de vreo 3-4 ori și tot așa.

Sincer vă spun, la un moment dat am ajuns să strig în fața TV-ului: „Ce pixul meu se întâmplă aici?!? Nu mai înțeleg nimic…”.

Deci, așa cum reiese, acest lan de iarbă nu este unul obișnuit, plin de verdeață și atât, acesta fiind un adevărat univers lugubru.

Tot la prima vedere am zis că acest film e un thriller psihologic cu accente mai sumbre. Pfuu… nici vorbă de așa ceva.

Stephen King a scris o operă a naibii de complexă, deoarece scriitura se duce când în thriller, când în SF, când în horror, când în spiritualitate și ocultism, și tot așa.

Câmpul este un simbol al pierderii reperelor morale și emoționale. Odată intrați, personajele nu mai pot distinge direcția, timpul sau realitatea — exact ca atunci când oamenii se pierd în propriile vinovății și frici.

Una dintre cele mai tulburătoare idei ale filmului este aceea a timpului care se închide într-un cerc. Odată intrat în iarbă, nu mai există trecut sau viitor — doar o buclă infinită în care morțile, strigătele și faptele se repetă.

Atmosfera este foarte bine construită, Vincenzo Natali creează un „show” terifiant nu prin monștri sau efecte, ci prin dezorientare și repetiție, transformând un spațiu banal, adică un câmp de iarbă — într-un labirint organic al groazei.

Camera nu se oprește niciodată: se rotește, se ridică, se învârte precum mintea personajelor care pierd contactul cu realitatea.

Sunetul devine principalul instrument de teroare: vocile se aud când prea aproape, când prea departe, direcțiile se inversează, de ajungem și noi, spectatorii, să ne confruntăm cu aceleași piedici precum personajele care iau parte la acțiunea peliculei.

De partea de jumpscare nu am ce să comentez, cred că a existat doar unu’ singur, evident, unu’ pe care-l anticipezi cu 2 milioane de ani-lumină depărtare, dar cu excepția acelui moment, sincer, nu cred că a mai existat. Ceea ce pentru mine e un mare punct în plus.

Oricum, partea de horror este compensată de segmentul cerebral al peliculei.

Pe plan actoricesc am numai cuvinte de laudă, nu am ce reproșuri să aduc, toată distribuția își livrează felia așa cum trebuie, însă cred că Patrick Wilson a fost vârful de lance aici.

El transformă un personaj aparent banal — un tată în căutarea copilului — într-o figură aproape biblică, coruptă de putere și posedată de o forță misterioasă.

Ross devine chipul omului care se crede stăpânul ordinii, dar sfârșește devorat de haos.

NOTĂ

E un film care necesită mai multe vizionări pentru a înțelege cu adevărat profunzimea acestuia, mai ales că e deschis la o mulțime de interpretări.

Din punctul meu de vedere, fie că discuți pe seama acestei pelicule dintr-o perspectivă religioasă, fie SF, fie spiritualo-horror ș.a.m.d., aproape orice interpretare este corectă.

Este o poveste despre cum frica nu vine din exterior, ci din propriile noastre labirinturi interioare, acolo unde timpul, memoria și vina se întâlnesc fără scăpare.

Articolul In the tall grass apare prima dată în GenFilme.