Regizat de Olivia Wilde.

SINOPSIS

The Invite urmărește povestea cuplului format din Joe (Seth Rogen) și Angela (Olivia Wilde), a căror căsnicie traversează o perioadă dificilă.

În încercarea de a petrece o seară liniștită și de a reaprinde scânteia dintre ei, cei doi își invită la cină vecinii de la etaj, Hawk (Edward Norton) și Piña (Penélope Cruz).

Ceea ce începe ca o întâlnire aparent obișnuită se transformă treptat într-o confruntare plină de tensiuni, confesiuni incomode și revelații care scot la iveală frustrările, dorințele și fisurile ascunse din relațiile celor patru.

EXECUȚIE

Întregul film se petrece în apartamentul lui Joe și Angela. Nu există schimbări de decor, nu există fugi în exterior sau elemente de acest tip, totul fiind construit printr-un minimalism teatral.

Iar această manieră a fost eficientă datorită dialogului bine scris și a personajelor care, în mare parte, sunt interpretate foarte bine.

La suprafață, filmul se prezintă ca o comedie neagră legată de sex și relațiile de swingeri, dar de fapt aceste elemente formează doar un pretext, deoarece, când începem să deschidem ambalajul, descoperim că The Invite e destul de profund.

În The Invite, sexul este doar un pretext. Este subiectul despre care personajele cred că vorbesc, dar care, de fapt, este doar un paravan pentru alte lucruri. Când Hawk și Piña propun schimbul de parteneri, nu este vorba despre o aventură sexuală.

Este vorba despre o încercare disperată de a simți ceva, orice, care să spargă amorțeala în care s-au instalat Joe și Angela.

Sexul devine, astfel, un simbol al comunicării pierdute. Joe și Angela nu mai pot vorbi unul cu celălalt, nu mai pot spune ce simt, nu mai pot recunoaște că relația lor este pe moarte.

Filmul spune ceva profund despre momentul în care trebuie să recunoști că o relație s-a terminat. Nu pentru că ai greșit, nu pentru că ai fi rănit pe cineva, ci pentru că ați ajuns să fiți străini unul pentru celălalt.

Iar continuarea unei astfel de relații, din inerție sau frică de singurătate, este mai toxică decât orice despărțire. Practic și teoretic, am putea spune că The Invite este un excelent horror al relațiilor.

Pe plan umoristic, filmul livrează bine, iar asta datorită personajului interpretat de Seth Rogen. Omul este direct și spune lucrurilor pe nume fără să se ferească. Dacă nu-i convine ceva, atunci își bagă pixul în ea de treabă și îi se rupe de părerea altora.

Este amuzant în ciuda lui, dar sub umorul său se ascunde o durere profundă – aceea a unui om care a renunțat la visurile sale și nu știe cum să trăiască fără ele.

Angela este soția lui Joe, o femeie care și-a canalizat toate frustrările în amenajarea casei, transformând fiecare colț într-o dovadă a unui control pe care, de fapt, nu îl mai are.

Hawk este un bărbat care pare să cunoască toate răspunsurile și care nu se teme să le spună cu voce tare. Este carismatic și destabilizator, dar pare că nici nu ar avea toate țiglele pe casă, asta din cauză că omul ascunde multă durere în inima lui.

Piña este soția lui Hawk, o femeie magnetică și imprevizibilă, care pare să trăiască după propriile reguli și care nu se lasă intimidată de convenții.

Aș zice că este fix oglinda în care Angela ar dori să se privească, adică o femeie fatală, dominatoare și care obține tot ce își dorește.

Toți actorii își livrează bine partea. N-aș spune că am fost impresionat de cuplul Olivia Wilde – Seth Rogen, zic asta deoarece mi s-au părut eclipsați de celălalt duo format din Penélope Cruz și Edward Norton, se simte că aceștia fac parte din garda mare a actorilor.

Ei bine, nu totul mi s-a părut roz în acest film.

În primul rând, cea mai evidentă problemă este tranziția între registre. Sunt momente în care totul pare o comedie spumoasă, iar brusc se sare în întuneric dramatic, iar treaba asta se repetă de multe ori.

Pe lângă oscilația tonală, există și momente în care ritmul filmului se rupe complet. Unele scene par să se întindă prea mult, iar altele par grăbite, ca și cum Olivia Wilde nu a știut cât timp să aloce pentru fiecare segment important.

De asemenea, trebuie să și admit că nu mi s-a părut o poveste deloc originală. Din ce-am înțeles, The Invite este un remake al filmului spaniol Sentimental. Recunosc, acest lucru l-am aflat ulterior, dar chiar și așa, nu mi s-a părut că am văzut ceva nou.

Păstrând proporțiile, bineînțeles, un exemplu bun este chiar filmul românesc Complet Necunoscuți. Deși premisa este diferită, în mare parte vorbește despre aceleași probleme în relații.

NOTĂ

La final, The Invite nu este un film despre swingeri sau despre sex. Este un film despre singurătatea din mijlocul cuplului, despre felul în care doi oameni pot trăi împreună ani de zile și pot ajunge să fie mai singuri decât dacă ar fi stat singuri.

Un film care te face să râzi, dar cu noduri în gât.

Per total, este un film bun spre foarte bun. Dacă dorești să vizionezi ceva fresh, unde să râzi bine, dar și să percutezi cerebral, atunci The Invite este o alegere bună.

Articolul The Invite apare prima dată în GenFilme.

Disney tocmai ne-a adus remake-ul la Moana, celebra animație lansată acum vreo două secole, mai exact acum 10 ani…

SINOPSIS

Moana urmărește povestea curajoasei Moana (Catherine Lagaʻaia), fiica căpeteniei insulei Motunui, care simte că destinul ei se află dincolo de reciful ce înconjoară casa și pe care tatăl ei îi interzice să-l traverseze.

Atunci când o forță misterioasă amenință viitorul insulei și al poporului său, Moana răspunde chemării oceanului și pornește într-o călătorie primejdioasă.

Pe drum își unește forțele cu legendarul semizeu Maui (Dwayne Johnson), iar împreună trebuie să înfrunte creaturi fantastice și pericole uriașe pentru a reda lumii echilibrul pierdut.

EXECUȚIE

O poveste Disney care a fost spusă și primită bine acum 10 ani. Așadar, ce rost ar mai fi avut ca cineva să ne spună din nou același lucru? Deoarece, surpriză, nimeni nu voia să o audă din nou.

Filmul de față are cu 10 minute mai mult față de produsul original, iar asta se simte, deoarece au mai fost adăugate câteva scene în plus în introducerea peliculei.

În rest, acest remake este scenă cu scenă, beat cu beat și segment cu segment din animația originală. Ceea ce era vibrant și proaspăt în animație devine, în live-action, plat și fără viață.

Și mă repet, problema mea nu este că avem un remake la animație, ci că-l avem atât de devreme.

Cât despre execuție în sine…

Tematic, bineînțeles că filmul urmărește materialul sursă cu sfințenie, nu avem schimbări.

În primul rând, filmul vorbește despre maturizare și despre curajul de a-ți urma propriul destin.

Aici, Moana încearcă să înțeleagă cine este cu adevărat și ce destin i-a fost scris de către zeii mărilor și oceanelor.

Călătoria ei pe ocean reprezintă una interioară, în care învață să-și învingă fricile, să-și asculte instinctul și să accepte responsabilitatea pe care destinul i-a pregătit-o.

Mesajul ecologic este, de asemenea, puternic: oceanul nu este doar un decor, ci o prezență vie care trebuie respectată și protejată.

Totodată, filmul vorbește foarte frumos despre conflictul dintre tradiție și schimbare.

Tatăl Moanei încearcă să-și protejeze poporul interzicând orice expediție dincolo de recif, în timp ce fiica lui simte că viitorul comunității depinde tocmai de curajul de a merge mai departe.

Moana este un amalgam tehnic care nu-și găsește niciodată un echilibru stabil. Nu este nici complet reușit, nici complet dezastruos – este o experiență vizuală care sare de la o extremă la alta.

Pe de o parte, există momente în care tehnologia chiar funcționează.

Sunt secvențe în care cadrele largi, aeriene, îți taie respirația – oceanul care se întinde până la orizont, culorile care par desprinse dintr-un vis, lumina care cade perfect pe fața personajelor.

Când filmul rămâne pe insulă sau în scenele de ansamblu, coregrafia și mișcarea sunt bine regizate, iar tu simți că, pentru câteva clipe, magia originalului prinde viață.

Dar există și multe momente în care filmul arată extrem de șubred.

Sunt zeci de secvențe unde se observă clar că actorii se află în spatele unui decor fals, luminatul este adesea plat, decorurile par lipsite de adâncime, iar apa, deși impresionantă în unele cadre, în altele pare mai puțin convingătoare decât efectele din filme vechi de zeci de ani.

Cât despre actorie, și aici am comentarii mixte.

În centrul acestui experiment se află Catherine Lagaʻaia, o tânără actriță australiano-samoană în vârstă de 19 ani, care face aici debutul său în lungmetraje.

Este super frumoasă și gingașă, are o voce de aur pe care o folosește la maxim și cam atât.

Departe să spun că are o prestație de lemn, doar că atunci când cântă, filmul prinde viață. În schimb, în scenele de dialog, prezența ei este instabilă – uneori excelentă, alteori rigidă. Se vede că vorbim de cineva aflat la început de drum.

Cât despre The Rock… Carisma și șmecheria lui nu aduc nimic nou semizeului. Aș zice că are o interpretare de tip „pilot automat”.

Pe cât de mult s-a distrat pe platou, pe atât de mult și-a dorit să fie unu la unu cu interpretarea animată, fără să aducă nimic nou personajului.

De asemenea, deși acesta încă are un fizic impunător și în continuare, la cei 54 de ani ai săi, dacă-ți trântește o palmă te trimite la terapie intensivă, totuși mi s-a părut ușor bătrânel pentru rolul lui Maui.

Însă dacă este un punct forte la care filmul excelează complet, ei bine, acela este departamentul muzical.

Melodiile sunt aceleași – „How Far I’ll Go”, „You’re Welcome”, „Shiny”, „We Know the Way” – dar interpretate de o nouă generație de voci.

Așa cum am spus și mai devreme, actrița principală are aur în gât. Cât despre The Rock, n-ai cum să nu bați din picioare atunci când se dezlănțuie pe (cel mai probabil) hit-ul coloanei sonore, „You’re Welcome”.

Cât despre emoție, aș minți dacă aș spune că n-am râs la unele faze sau că nu m-am înmuiat la momentele dintre Moana și bunica sa, dar totul e la mii de leghe sub mare față de căldura animației din 2016.

NOTĂ

Moana nu aduce nimic nou. Este o copie fidelă, dar lipsită de suflet, a unui original care rămâne superior în aproape toate privințele.

Catherine Lagaʻaia are momente bune, dar nu reușește să umple golul lăsat de Auliʻi Cravalho. Dwayne Johnson este carismatic, dar prea bătrân și prea sobru pentru un personaj care ar trebui să fie anarhic și exploziv.

Thomas Kail dovedește că este un regizor de teatru talentat, dar că nu stăpânește încă arta filmului live-action.

La final, Moana nu este un dezastru complet. Mi-ar fi greu să distrug filmul ăsta. Cel mai probabil, cei mici se vor bucura de el, mai ales cei care n-au văzut animația.

Dar nici nu este vreun film excelent. Este, pur și simplu, inutil. Este un film care există pentru că poate, nu pentru că trebuie.

Îi acord un 6, deoarece am fost prins în toane bune.

Articolul Moana apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem ce hram poartă acest film și câte kriptonite îi găsim.

SINOPSIS

Ajunsă la vârsta de 23 de ani, Kara (Milly Alcock) își petrece aniversarea călătorind prin galaxie alături de Krypto, câinele ei, încercând parcă să fugă de propria istorie și de greutatea numelui pe care îl poartă.

În timpul acestei călătorii interstelare, ea o întâlnește pe Ruthye Marye Knoll (Eve Ridley), o tânără care caută dreptate după ce familia ei este distrusă de Krem of the Yellow Hills (Matthias Schoenaerts), un personaj violent, crud și lipsit de milă.

Pe parcursul poveștii, apar și figuri importante, inclusiv celebrul Lobo (Jason Momoa), un vânător de recompense excentric și violent.

EXECUȚIE

Nu pot spune că mă consider un mare apărător, dar chiar îi susțin viziunea lui James Gunn în ceea ce privește acest univers DC.

Superman mi-a plăcut destul de mult și o să îmi mențin părerea până la adânci bătrâneți că James Gunn a reușit să portretizeze magistral esența celebrului supererou venit de pe Krypton, iar Zack Snyder fiind la mii de ani lumină de această treabă.

Și mare atenție, Man of Steel îmi place la nebunie. Ambele abordări sunt diferite și le consider foarte bune, dar pentru tot ce înseamnă Superman și, mai ales, ce a reprezentat regretatul Christopher Reeve, ei bine, James Gunn este câștigător detașat.

Revenind la pelicula de față, Supergirl este regizat de Craig Gillespie, un regizor care este cunoscut și apreciat pentru viziunile sale regizorale în legătură cu personajele feminine, viziuni care sunt foarte bine executate.

Marea problemă este că filmul nu pare regizat de altcineva. Efectiv, pare un film regizat de James Gunn. Nu am simțit nicio scânteie străină sau ceva.

Ca estetică, se aseamănă prea mult cu Guardians of the Galaxy. Ba mai mult, unele scene mi s-au părut un copy-paste din Star Wars. De exemplu, fără să dau mari spoilere, sunt câteva scene dintr-un bar care m-au injectat cu cel mai mare vibe de Disney – Star Wars.

Dar nu aici vine marea problemă a filmului, deoarece pe partea vizuală filmul arată destul de bine. Este colorat, este vibrant, scenele de acțiune sunt foarte bine puse în scenă.

Pe plan tehnic, nu mai este nimic de reproșat. Din contră, este un blockbuster făcut cinstit.

Însă marele chix al filmului este reprezentat de scriitură. Ei bine, dragilor, din acest punct de vedere, Supergirl este o abominație totală.

În primul rând, personajele sunt scrise incredibil de prost. Plus că n-am înțeles unde a fost marea viziune feminină, mai ales că la scenariu a participat o femeie, Ana Nogueira, despre care se spune că va fi scenarista și viitorului film Wonder Woman.

Avem oameni care ar trebui să poarte traume, furii, dileme morale și conflicte interioare, dar care ajung să funcționeze mai degrabă ca niște schițe de personaj decât ca personaje în carne și oase.

Kara ar fi trebuit să fie o eroină rănită, dură, contradictorie, prinsă între trauma Kryptonului și nevoia de a își găsi propriul drum.

În schimb, de prea multe ori, mai ales în primul act, vedem o Supergirl care stă numai cu sticla de alcool în mână, cu o atitudine extrem de toxică și căreia îi place să salute numai cu degetul mijlociu.

Am înțeles că s-a vrut o mișcare în care să se prezinte viziunile diferite dintre Supergirl și vărul său, Superman. Dar parcă mi s-a părut o abordare mult prea imatură.

Totuși, Milly Alcock își face treaba într-o manieră corectă și cinstită.

Nu pot spune că rupe ecranul în două sau că reușește să salveze filmul de la prăbușirea scenariului, dar nici nu este problema principală a producției.

Dimpotrivă, în multe momente se vede că încearcă să scoată cât mai mult dintr-un personaj scris destul de subțire, prins între replici forțate, conflicte tratate superficial și o evoluție emoțională care nu are mereu respirația necesară.

De personajul lui Ruthye nu am prea multe de zis, doar că mi s-a părut de pomană.

Totuși, Jason Momoa pare că s-a distrat cel mai mult pe platourile de filmare. Personajul Lobo i-a venit mănușă. Doar un mercenar dezaxat putea să îl interpreteze pe actorul care l-a interpretat pe Aquaman în trecut.

Problema mea cu el a fost că nu a venit cu nicio direcție asupra filmului, doar caterincă și atât. Și în plus, mi s-a părut că a fost construit extrem de slab.

Păi, să îmi fie cu iertare, vorbim despre un personaj care mai târziu îl va vâna pe un ditamai zeu precum Superman, iar aici Lobo este oprit de ultimele gratii banale.

Însă marea căzătură vine din partea „marelui” antagonist, Krem. Doamne sfinte, cred că se numără printre cei mai slabi antagoniști pe care i-am văzut în ultimii foarte mulți ani.

Filmul încearcă să îl vândă drept o amenințare serioasă, dar, sincer, singurul lucru cu adevărat diabolic la el este comportamentul toxic. Atât. În rest, omul este ultimul pielea de pe țeavă.

Problema este că discrepanța dintre el și Supergirl este fantasmagoric de imensă. În mod normal, Kara ar trebui să îl elimine într-o fracțiune de secundă, fără mari emoții, fără planuri complicate și fără să pară că are în față cine știe ce forță cosmică.

Un bobârnac și Krem era trimis în lumea celor drepți.

Vorbim, până la urmă, despre o ființă cu puteri aproape divine pusă față în față cu un tip care, dincolo de cruzime și tupeu, nu pare să aibă nimic cu adevărat memorabil sau amenințător. Practic, avem Zeu versus un tip banal.

Iar aici scenariul începe să scârțâie rău de tot. Pentru ca acest antagonist să poată funcționa, filmul este obligat să o slăbească pe Supergirl în cele mai convenabile moduri posibile.

Când povestea are nevoie ca ea să fie vulnerabilă, brusc Kara pare un umanoid lipsit de puteri, aproape la mâna oricărui individ care îi iese în cale.

Când scenariul are nevoie de un moment spectaculos, apare miraculos Soarele care o încarcă din nou cu energie de zei. Totul pare reglat nu de logica internă a poveștii, ci de pixul unui scenarist care apasă pe butoane după cum îi convine.

NOTĂ

Nu văd nimic greșit dacă cineva dorește să refuze vizionarea acestui film, mai ales pentru că filmul nu transmite nicio direcție în acest univers. Nu mi s-a părut că a pregătit vreun teren pentru următoarea poveste.

Din păcate, fix când DC face un pas în față, tot ei își dau cu Tesla sub centură și fac doi pași în spate.

Filmul avea o eroină interesantă, un univers galactic ofertant, o actriță capabilă și o direcție care putea aduce ceva proaspăt în zona DC.

Dar fără personaje memorabile, fără un antagonist credibil și fără un scenariu care să înțeleagă cu adevărat ce vrea să spună despre Kara, totul se transformă într-o aventură gălăgioasă, dezechilibrată și mult prea convenabilă.

Îl iubesc maxim pe James Gunn și mi-aș dori să facă din acest DCU ceva memorabil, mai ales că îmi place culoarea pe care acesta vrea să o livreze asupra acestui univers. Dar din păcate, pare-se că nu găsește mereu oamenii potriviți.

Articolul Supergirl apare prima dată în GenFilme.

Un thriller comic regizat și scris de Daniel Roher.

SINOPSIS

Niki White (Leo Woodall) este un tânăr acordor de piane din New York, obișnuit să trăiască într-o lume a sunetelor fine, a vibrațiilor aproape imperceptibile și a detaliilor pe care ceilalți nu le aud.

Auzul său neobișnuit de sensibil, care îi complică viața de zi cu zi, îl transformă într-un profesionist foarte căutat în zona muzicală. Sub îndrumarea mentorului său, Harry Horowitz (Dustin Hoffman), Niki încearcă să își găsească echilibrul între pasiunea pentru muzică și limitele impuse de propria condiție.

Viața lui ia însă o direcție periculoasă atunci când descoperă că aceeași precizie cu care acordează piane îl poate ajuta să deschidă seifuri.

În același timp, apropierea de Ruthie (Havana Rose Liu), o tânără pianistă, îi reamintește de viața pe care ar fi putut să o aibă înainte ca sunetul să devină atât dar, cât și blestem.

EXECUȚIE

Ca un super pasionat de tot ce ține de muzică, premisa mi-a făcut cu ochiul în cel mai mare fel. Iar ideea de unde pleacă totul mi se pare extraordinar de originală, mișto și foarte bine executată.

Pleacă de la o idee cât se poate de realistă: uneori, atunci când o anumită zonă a corpului sau a percepției este afectată, omul ajunge să compenseze prin ascuțirea altor simțuri.

Doar că Tuner duce această idee mai departe și o transformă în motor de thriller. Auzul lui Niki nu mai este doar o calitate aparte, ci devine cheia prin care el poate pătrunde într-o lume închisă pentru restul oamenilor.

Ca o scurtă paranteză, ca o medie a declarațiilor citite și auzite de muzicieni, dar și ca o părere personală, auzul absolut nu este bun în toate cazurile.

Într-adevăr, este cât se poate de uimitor să simți, să cunoști și să reproduci muzical orice sunet pe care îl auzi.

Eu am auzul relativ. Pot să înțeleg și să identific destul de bine notele, dar din fericire sau din păcate, nu mi se zbârlesc urechile atunci când Re-ul de pe chitară nu este fix acordat la frecvența de bază de 146,83 Hz.

Deci da, cineva cu auzul absolut simte fiecare frecvență a sunetului.

Ceea ce mi s-a părut excelent la Tuner este melanjul dintre comedie și thriller.

Filmul nu stă cu fața încruntată două ore, de parcă ar vrea să demonstreze că este o mare operă serioasă. Are tensiune, are pericol, are zona aceea de jaf și infracțiune, dar are și un umor foarte bine dozat, care vine natural din situații și din ciudățenia premisei.

Aici filmul devine cu adevărat interesant: transformă auzul protagonistului într-un instrument de analiză. Niki nu sparge seifuri ca un infractor obișnuit, ci le citește ca pe niște partituri.

Pentru el, fiecare mecanism are un ritm, fiecare blocaj are o logică, fiecare sunet ascunde o informație. Practic, thrillerul nu mai funcționează doar vizual, ci auditiv.

Partea dulce a filmului vine tocmai din relațiile pe care Niki le are cu oamenii care nu îl privesc doar ca pe o abilitate ambulantă.

Personajul lui Dustin Hoffman funcționează ca o figură de mentor, poate chiar ca o prezență paternă, un om care vede în el nu doar un auz extraordinar, ci și o sensibilitate care trebuie protejată.

Relația cu Ruthie aduce aceeași lumină, dar dintr-o altă direcție. Ea reprezintă posibilitatea unei vieți normale, o ieșire din zona de presiune, jafuri și compromisuri.

În prezența ei, Niki nu mai este doar acordorul cu auz ieșit din comun sau omul folosit de alții pentru propriile interese, ci un tânăr care poate fi văzut, ascultat și înțeles.

Pe plan actoricesc, filmul excelează. Leo Woodall reușește să construiască un Niki foarte credibil. Acesta reușește cu măiestrie să fie vulnerabil, inteligent, atractiv, dar și să te pună la îndoială, încât să te întrebi: băi, chiar trebuie să mergi în halul ăsta? Atât de departe?

Cât despre Dustin Hoffman, cuvintele sunt de prisos. Omul demonstrează de ce este unul dintre cei mai mari actori care au călcat vreodată pe această planetă.

Prin el, filmul respiră mai calm, mai comic, mai uman, mai aproape de zona meșteșugului și a muzicii. Și apropo, în unele momente în care apare figura lui mai tânără, este imposibil să nu îl vedeți din nou pe Rain Man.

NOTĂ

Tuner este o poveste despre armonie stricată. Despre un om care știe să repare sunete, dar nu știe cum să își repare propria viață. Despre un talent care devine povară. Despre o lume în care arta și infracțiunea ajung, absurd și trist, să folosească aceeași partitură.

Așa cum am spus și la începutul recenziei, filmul acesta m-a răcorit peste tot, având în vedere cât de pasionat sunt de zona asta.

Ba mai mult, fără îndoială, Tuner este una dintre cele mai mișto surprize ale acestui an. Un film micuț, extrem de drăguț, inteligent și extrem de bine acordat pe toate intervalele sale.

Articolul Tuner apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum stă treaba.

SINOPSIS

Întors în lumea sa natală, Adam (Nicholas Galitzine) este nevoit să accepte o responsabilitate uriașă, aceea de a deveni eroul care va salva Eternia.

Pentru a opri ascensiunea lui Skeletor (Jared Leto), unul dintre cei mai temuți adversari ai Eterniei, el trebuie să își descopere adevăratul potențial și să devină He-Man, eroul legendar despre care s-au spus povești generații la rând.

În această călătorie este ajutat de Teela (Camila Mendes), o războinică loială și curajoasă, de Duncan / Man-At-Arms (Idris Elba), unul dintre cei mai experimentați apărători ai regatului, dar și de alte personaje care luptă pentru supraviețuirea Eterniei.

În același timp, Skeletor și aliata sa Evil-Lyn (Alison Brie) își continuă planurile de cucerire, pregătind o confruntare care poate decide soarta întregii lumi.

EXECUȚIE

O spun din start, nu am văzut o secundă din desenele animate, nu le-am prins. Așa că nu pot să îmi dau cu părerea legat de acuratețea față de materialul sursă.

Poate fanii desenelor vor fi îmbătați de nostalgie și vor fi mulțumiți. Subsemnatul a gustat acest film ca de sine stătător.

Am găsit acest film ca pe o combinație între Guardians of the Galaxy și Thor: Love & Thunder, ceea ce nu știu dacă este bine sau rău. Mă repet, nu am văzut o secundă din aceste desene.

La bază, povestea este una clasică. Avem un tânăr care trebuie să descopere cine este cu adevărat, să își accepte destinul și să devină eroul de care lumea are nevoie.

Într-un anumit sens, filmul vorbește și despre drumul de la băiat la bărbat. Nu doar despre un tânăr care devine mai puternic, ci despre unul care învață ce înseamnă curajul, disciplina, sacrificiul și protejarea celor din jur.

He-Man nu este doar o versiune mai musculoasă a lui Adam, ci materializarea potențialului său ca lider și apărător.

Până acum totul bine și frumos. Problema este următoarea: chiar și atunci când este zeu, acesta se comportă ca ultimul pămpălău.

Chiar și în forma sa demiurgică îl vezi cum se maimuțărește, face glume de grădiniță sau poartă o conversație cu Skeletor legată de puterea prieteniei.

Adică ce vreau să punctez este că nici He-Man nu este complet matur. Când devine acel Adonis atotputernic, este doar un pachet invincibil de mușchi cu minte de copil.

Am înțeles că farmecul animației originale era caterinca savuroasă. Este și aici prezentă, iar în mare parte funcționează destul de bine. Chiar au fost unele momente în care am râs copios.

Doar că, la un moment dat, palierul umoristic nu știe să pună frână. Sunt momente care ar trebui să fie emoționante, dulci, epice, cu substanță matură sau oarecum cerebrală, iar fix când acele momente sunt pe cale să își atingă punctul maxim, poc, vine și gluma.

Ceea ce este prea mult, evident, strică.

Din punct de vedere tehnico-regizoral, filmul are unele sincope. Sunt foarte multe scene în care avem un plan apropiat pe chipurile unui personaj, iar fundalul este exagerat de blurat și defocalizat.

Pe plan vizual, filmul arată destul de bine. Recomand din suflet să fie vizionat într-o sală cu Dolby Atmos pentru a vă bucura de cea mai tare experiență sonoră. Pur și simplu, simți fiecare lovitură în fața adversarului.

Din păcate, efectele vizuale sunt doar ok. Zic asta deoarece sunt multe momente în care te uiți la ecran și te minunezi de culoarea super aprinsă a unor peisaje, dar și altele unde ecranul verde este vizibil de la o poștă.

Pe acest segment, dacă e să vorbesc despre un punct forte, acela ar fi coloana sonoră. Superbă!

Au fost nenumărate momente în care mă trezeam cu piciorul bătând în podea sau cum dădeam din cap pentru a ține ritmul pieselor compuse prin niște solo-uri electrizante de chitară electrică, unde sunetul de distors făcea zob boxele sălii.

Cât despre acțiune, la fel, excelentă! Electrizantă, cu durate lungi și consistente, cu scene bine coregrafiate și montate, susținând foarte bine durata de 2 ore și 20 de minute în ritm și narațiune.

Actoria este decentă. Toți se află pe linia de plutire, niciunul nu iese prea mult în evidență. Surprinzător, Jared Leto face o treabă mișto în rolul țăcănitului de Skeletor.

NOTĂ

Departe de a fi vreun film prost. Pentru un film de familie, aș spune că este drăguț.

Repet, șanse foarte mari ca veteranii, cei care au vizionat desenele, să aprecieze mult mai mult acest film.

Așa cum am spus, filmul are potențialul de a funcționa ca o poveste despre identitate, maturizare și asumarea propriului destin, însă din păcate umorul, care a fost executat cu pedala de accelerație trântită până în podea, a stricat foarte multe zone pline de substanță.

Nu a fost tocmai pe gustul meu, dar per total este un film cât de cât decent și numai de văzut în familie, alături de niște găleți de popcorn și suc. Și, mai ales, sunt foarte curios de reacțiile fanilor acestei animații.

Articolul Masters of the Universe apare prima dată în GenFilme.

Iată că i-a venit timpul! Spoiler: Filmul nu e o poveste de dragoste! 🙂

SINOPSIS

Îl avem pe Tom Hansen (Joseph Gordon-Levitt), un tânăr idealist care crede în dragostea adevărată și în ideea de „suflet pereche”. Viața lui se schimbă când o întâlnește la serviciu pe Summer Finn (Zooey Deschanel), o colegă misterioasă, independentă și sceptică în privința iubirii.

Filmul urmărește relația lor într-un mod non-cronologic, alternând momente din diferite etape ale celor 500 de zile.

Prin perspectiva lui Tom, vedem entuziasmul, confuzia și vulnerabilitatea unei povești de iubire care nu se desfășoară exact ca în filmele romantice clasice.

EXECUȚIE

Filmul e un studiu de caz despre procesul îndrăgostirii, mai ales despre felul în care iubirea se formează în mintea unei persoane înainte să fie confirmată de realitate.

Filmul urmărește etapele acestui proces: atracția inițială, idealizarea, interpretarea gesturilor mici ca „semne”, proiecția dorințelor personale asupra celuilalt, apoi confuzia dintre ceea ce simți și ceea ce există cu adevărat între doi oameni.

E o poveste în care ne regăsim cu toții, una în care descoperim că acest sentiment e cel mai puternic drog din lume, cel care-ți oferă cele mai tari halucinații.

Tom nu este un caz izolat de naiv romantic. El este fiecare dintre noi atunci când ne place de cineva. Creierul nostru începe să secrete dopamină la fiecare zâmbet, la fiecare mesaj, la fiecare „întâmplare” care ne confirmă că „ceva e acolo”.

Și sub acest efect, realitatea se estompează. Gesturile neutre devin semnificații uriașe. Tăcerile devin mistere pe care vrei să le descifrezi. Ceea ce vezi nu mai este ceea ce este, ci ceea ce ai nevoie să vezi.

Mă repet și-mi cer scuze pentru asta. Dar cu siguranță e filmul în care fiecare dintre noi se regăsește.

Nu o să dau spoilere prea mari, dar acea scenă în care ecranul devine split-screen cu realitate versus așteptări e extrem de horror pentru privitor.

Mintea noastră trăiește într-un univers paralel în care așteptările sunt mereu mai frumoase, mai generoase, mai drepte decât realitatea.

Iar atunci când realitatea lovește, nu lovește o dată. Lovește în zeci de mici secunde, pe tot parcursul zilei, iar noi învățăm să ignorăm durerile mici până când se adună într-una mare.

Ne arată ceea ce facem în fiecare zi, dar pe care am învățat să nu-l mai observăm: cum răsfoim mental lista de posibilități, cum întoarcem fiecare gest al celuilalt până i se găsește o semnificație favorabilă, cum transformăm „poate” în „sigur”, iar „nu acum” în „mai târziu, când va fi pregătită”.

Din punct de vedere structural și regizoral, filmul mi se pare foarte original prin abordare. Aș zice că totul tinde spre un documentar ficțional.

Este, mai degrabă, un hibrid care folosește instrumentele documentarului pentru a demonta miturile ficțiunii romantice.

Filmul nu îți spune o singură poveste, ci îți arată multiplele fațete ale aceleiași realități, iar asta reiese foarte bine prin narațiunea non-lineară.

Tom este, în același timp, romanticul naiv și obiectul unui studiu de caz despre proiecția în iubire. Summer este, simultan, fata misterioasă (arhetipul feminin din atâtea povești) și femeia reală care a spus de la început ce gândește, dar nimeni nu a ascultat-o.

Cât despre distribuție, actoria este senzațională, iar chimia dintre actori este savuroasă. El este entuziasmul pur, ea este răceala calculată (dar nu rece, ci doar prudentă).

Când dansează în magazinul de discuri, când se plimbă prin oraș, când se privesc în ochi în lift, fiecare cadru respiră o tensiune care nu se rezolvă niciodată complet, tocmai pentru că nu știi cu adevărat ce simte fiecare. Este îndrăgostită sau nu? Dar el ce simte? Este în mintea lui sau este real?

NOTĂ

O surpriză mai mult decât plăcută. Și nu cred că exagerez când spun că e printre cele mai originale rom-com-uri făcute vreodată.

De asemenea, prin modul său de abordare, filmul își creează propriul atuu, mai exact îl face să nu îmbătrânească niciodată. O poveste care va fi cât se poate de actuală și peste 100 de ani.

Mă rog, doar Doamne ferește să nu ajungem să ne îndrăgostim de AI-uri precum în Her.

(500) Days of Summer nu este un film despre o femeie care i-a frânt inima unui bărbat, nici despre un bărbat care nu a știut să iubească.

Este, mai degrabă, un film despre felul în care ne construim singuri fericirea și apoi ne prefacem că vine din afară. Este un manual de anatomie a îndrăgostirii, scris cu ironie, dar și cu o tandrețe care doare.

Articolul (500) Days of Summer apare prima dată în GenFilme.

Iar așa cum v-am obișnuit, subsemnatul nu ratează mai niciun film autohton.

SINOPSIS

Adriana (Adriana Trandafir), o femeie de 65 de ani care și-a petrecut viața punându-i pe alții pe primul loc, simte că a sosit momentul să fie puțin egoistă.

După o viață întreagă de sacrificii, își face curaj să redeschidă o veche poveste de dragoste și să se bucure în sfârșit de ceea ce a amânat prea mult timp.

Planurile ei idilice sunt însă spulberate când cei doi fii ai săi, amândoi adulți, se întorc să locuiască din nou sub același acoperiș. Gabriel (Gabriel Fătu), un corporatist aparent stăpân pe sine, intră într-o criză în căsnicie. Andrei (Andreas Petrescu) este pe punctul de a-și da viața peste cap, atât profesional, cât și personal.

EXECUȚIE

Se simte de la o poștă că filmul are la bază o piesă de teatru, atât scenografic, cât și regizoral. Totul este compus ca și cum o piesă dramaturgică ar fi transpusă pentru marele ecran al cinematografului.

Un exemplu foarte bun de așa ceva a fost Complet Necunoscuți, o adaptare destul de bună din punctul meu de vedere.

Ei bine, din păcate, în cazul de față, nu putem vorbi despre o adaptare reușită, ci una total ratată din mai toate punctele de vedere.

În primul rând, umorul mi s-a părut unul specific anilor în care serialul La Bloc făcea furori. Acuma, nu e o condamnare apocaliptică, pentru că în cazul acestui palier totul ține de gustul fiecăruia.

Dar pot să condamn când îmi aduci glume de analfabeți livrate de Serghei Mizil. Adică un umor de tipul cum folosim „care” și pe „pe care” este deja unul cam expirat.

Dar trebuie să recunosc că filmul a avut două glume la care am râs.

În al doilea rând, tehnico-regizoral, filmul este un eșec total. Sunt foarte multe momente în care colorizarea este extrem de prost aleasă, portocaliul și albastrul fiind supraexpuse, încât imaginea își pierde orice naturalețe.

De asemenea, montajul este la fel de prost executat. Sunt multe segmente în care o secvență este repetată și livrată cu un slow motion total lipsit de sens.

La umor se mai poate trece cu vederea, dar scenariul este plin de găuri lipsite de logică:

Ok, înțeleg că trăim în România și că poliția română este șubredă, dar fără să dau spoilere, nu este posibil să suni la poliție pentru o așa-zisă crimă pe care o presupune poliția, iar gaborii să vină abia după câteva ore.

Nu vreau să caut nod în papură gratuit, dar mi se pare ciudat ca personajele din film să fie numite după numele lor reale, adică cele ale actorilor. Puțină spontaneitate nu ar fi stricat.

Poate gândesc mult prea profund. Mă gândesc că filmul și-ar fi dorit să fie și o subtilă pildă legată de maturizarea proprie și despre ce înseamnă să fii independent fără să-ți elimini definitiv relația cu părinții.

Ei bine, m-am înșelat, pentru că la final filmul reia totul de la început!

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau cât de cât ok. Cel mai mult mi-a plăcut de Andreas Petrescu, cel care joacă magistral tipologia PROSTULUI FAMILIEI.

Adriana Trandafir sau Carmen Tănase (apare și ea) își joacă aceleași roluri pe care le-am observat de-a lungul ultimilor ani. Deci nu e nimic nou sub soare.

Mai apare și Maia Morgenstern. Cu cea mai mare admirație pentru dânsa, dar nu ai cum să ajungi de la filme regizate de zei precum Pintilie sau Mel Gibson la astfel de răgălii.

NOTĂ

Per total, Mă mut la mama este un film excelent… DE PROST.

Slab. Extrem de slab. De la regie, la imagine, la umor și până la scenariu, aproape totul este sub orice critică. Singurul strop de viață îl aduce Andreas Petrescu. În rest, un film care dovedește că o piesă de teatru bună nu se transformă automat într-un film bun.

Mă mut la mama este, din păcate, un film care nu ar fi trebuit să iasă niciodată din scenariu, darămite să ajungă pe marile ecrane.

Articolul Mă mut la mama apare prima dată în GenFilme.

Filmul îl găsiți online pe Eventbook, la doar 20 de lei.

SINOPSIS

Suntem plasați în România anului 1992, într-o perioadă încă tulbure, în care tranziția postcomunistă amestecă haosul administrativ.

În centrul poveștii se află Sava (Bogdan Farcaș), un pacient dintr-un spital de psihiatrie care urmează să fie desființat sau mutat, odată cu retrocedarea clădirii către o mănăstire.

În momentul în care pacienții sunt transferați către alte spitale, Sava se strecoară prin podurile mănăstirii, până când acesta este descoperit de călugării acelui lăcaș.

Pentru protagonist, spitalul nu este doar un spațiu al izolării, ci și locul în care încearcă să ducă la capăt un vis bizar și emoționant: construirea unei farfurii zburătoare.

EXECUȚIE

Din punct de vedere tehnic, Nebunul este impecabil, nu am ce reproșuri să aduc. Pe plan sonor, filmul se aude cristal, nici nu aveam nevoie de subtitrări ca să înțeleg liniile de dialog.

Pe plan tehnico-regizoral, imaginea arată foarte bine, de acest departament ocupându-se Cristian Gugu. Iar împreună cu coordonatele și indicațiile date de regizor, avem parte de un univers limitat în spațiu, un loc fără scăpare.

Și totuși, despre ce este vorba în acest film?

Așa cum reiese din premisă, totul pornește de la o situație absurdă și țăcănită, aproape de anecdotă, dar ajunge să spună foarte multe despre marginalizare, libertate și felul în care o societate își abandonează oamenii vulnerabili.

Iar de aici vine marele merit al lui Igor Cobileanski, de a oferi un excelent melanj între comedie și dramă.

Pe plan umoristic, Nebunul mi-a oferit niște porții generoase de râs, cum n-am avut de foarte multă vreme.

Nu o să intru în spoilere foarte mult, dar mi-a crăpat diafragma în mine la momentul în care personajul lui Bogdan Farcaș își face pentru prima oară apariția și la problemele de măsea ale călugărului Sergiu Costache.

Iar pe lângă unele acțiuni comice, e de apreciat și dialogul scris cu mare haz și îmbibat în ironii subtile.

Dar există și partea cu adevărat dramatică în această poveste.

Filmul are și o dimensiune socială foarte clară. Vorbește despre felul în care societatea îi etichetează pe cei diferiți și apoi îi scoate din cadru.

Când un om nu se potrivește cu logica majorității, este mai ușor să fie numit nebun, bolnav sau satanist.

Nu este o critică acidă și fără scrupule adusă Bisericii, dar aici observăm clar unde poate duce fanatismul religios și lipsa de deschidere, în special când te izolezi doar între patru pereți.

Cum, bă, să stai non-stop în gură cu IUBIREA APROAPELUI, iar tu, când vezi că semenul tău e diferit față de tine, scopul tău este să-l iei la pietre și la biciuieli, de parcă ar fi ultimul infractor scârbos?

Mă repet, acțiunea are loc în 1992. Dar știți ce este cel mai trist? Că mentalitatea noastră a rămas la fel de închisă, iar toleranța și bunătatea rămân niște concepte îndepărtate.

Bogdan Farcaș este inima și sufletul acestui film. E adevărat, te uiți în ochii lui și vezi un dilimache care merită o cămașă de forță, dar dacă te uiți mai atent, totuși vezi un suflet cald și plin de altruism, care poartă valori precum altruismul și libertatea.

Iar de aici, cred că vine marea întrebare a filmului: CINE ESTE CU ADEVĂRAT NEBUNUL?

NOTĂ

Filmul are umor, are tristețe, are absurd și are o umanitate foarte sinceră. Nu este doar povestea unui om considerat nebun, ci povestea unei societăți care nu mai știe ce să facă tocmai cu cei care au cea mai mare nevoie de grijă.

Singurul minus al filmului este faptul că această poveste nu a fost dusă până la capăt și că nu a ieșit un lungmetraj.

Mă rog, nu este un minus obiectiv. Din ce-am înțeles, s-a ajuns la mediumetraj și nu la lungmetraj din cauză că nu a fost îndeajuns bugetul.

Deci, mai corect spus, acesta este marele meu moft și, cel mai probabil, moftul pe care întreaga echipă și l-ar fi dorit îndeplinit.

Dar per total, ca structură, tematică și poveste, Nebunul este printre cele mai mișto filme românești pe care le-am văzut în ultima și lunga perioadă de timp.

Așa că nu-mi rămâne decât să-i acord o notă puternică și să mă pregătesc pentru Comatogen.

Articolul Nebunul apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem ce-au mai făcut personajele noastre care dau ora exactă în modă.

SINOPSIS

The Devil Wears Prada 2 continuă povestea din lumea modei de elită, readucând-o în prim-plan pe redutabila Miranda Priestly (Meryl Streep), care încearcă să își mențină influența într-o industrie aflată într-o continuă transformare.

Într-un context dominat de schimbări rapide și de presiuni economice, Miranda se confruntă cu noi provocări care îi pun la încercare autoritatea.

De cealaltă parte, Emily Charlton (Emily Blunt), fostă asistentă devenită o figură influentă în industrie, ocupă acum o poziție cheie într-un conglomerat de lux, ajungând să joace un rol important în noile dinamici de putere.

Între aceste două lumi reapare și Andrea „Andy” Sachs (Anne Hathaway), care, după ce a părăsit universul revistei Runway, și-a construit propria carieră în jurnalism.

EXECUȚIE

Cine a apreciat prima parte va aprecia 100% și acest film. E același film? Să zicem, doar că cel mai important aspect este că este foarte bine ancorat în timpurile noastre.

Aici chiar pot spune că este o continuare necesară, în sensul că e interesant să vedem cum totul s-a schimbat în mai toate industriile, datorită tehnologiei care evoluează galopant. Doar că, în contextul filmului, există și un „din cauză”.

Presa scrisă, odată reper de autoritate și rafinament, începe să piardă teren în fața unui flux continuu de conținut rapid și accesibil. Contează cine postează primul, cine are mai multă vizibilitate. Accentul nu mai pică pe analiză, ci pe reacția efectivă.

Reacțiile publicului sunt acum excitate de bârfe, can-can, tabloide și alte subiecte superficiale.

Ca exemplu rapid: care material credeți că va face mai multe vizualizări și va genera mai multe reacții?

• O recenzie bine scrisă la noul film în care actorul cunoscut X joacă?
• SAU un can-can în care acel actor face declarații despre cât de populare sunt opera sau baletul, despre cât de tânără este iubita lui, dacă este votant Trump sau Kamala ori dacă ața de la chiloții iubitei este pusă pe stânga sau pe dreapta?

Revenind la film în sine, practic nu vorbim despre o Miranda depășită, ci despre una confruntată cu o lume care nu mai funcționează după regulile ei.

Este un personaj forțat să se adapteze, să negocieze și să își regândească poziția într-un sistem care nu mai poate fi controlat în totalitate. Deci, am putea spune că vorbim despre ce înseamnă să te adaptezi.

Dacă în primul film Miranda era un dictator incontestabil, un adevărat „diavol” care nu cunoștea limite, aici vedem o versiune mai nuanțată, un personaj care începe să simtă schimbarea și să înțeleagă că autoritatea absolută nu mai este garantată, un diavol care își cam pierde din coarne.

În rest și în mare parte, acest sequel funcționează pe rețeta primei părți. Așadar, cine a apreciat prima parte cu siguranță o să îi placă și aceasta.

Deci da, și acesta atacă foarte mult partea de mediu corporatist, comportamentele toxice de acolo și, mai ales acum, jocurile de putere și rivalitatea marilor companii.

Pe plan vizual, filmul este excelent. Este colorat, viu, electrizant, mai ales atunci când mergem la Milano, una dintre marile locații unde se dă ora exactă în modă.

Dar chiar și până atunci, totul gravitează, bineînțeles, în jurul vestimentațiilor, unele mai elegante, altele mai excentrice. Cât despre cum sunt realizate, ar fi redundant să discut despre așa ceva. Cert este că Oscarul pentru costume este ca și câștigat.

Muzica este mai mereu constantă, alertă și plină de ritm. Toată orchestrația reușește să te teleporteze cu totul într-o lume a extravaganței și a tot ce ține de fashion.

Cât despre distribuție, toată lumea spune că este mai mult un film pentru femei. Eu n-aș spune asta. Acum, pe bune, ce bărbat ar refuza un film în care în distribuție se află cele mai frumoase femei de la Hollywood?

Meryl Streep rămâne centrul de greutate.

Dacă în prima parte domina printr-un control aproape intimidant, aici putem observa o mașinărie de război care a mai ruginit din anumite puncte de vedere, și nu mă refer la fizic. Vedem o Miranda mai fragilă, plină de slăbiciuni și care în sfârșit cunoaște frica.

Ca o scurtă paranteză: vai de viața și de zilele mele, cât de frumoasă poate fi Meryl Streep la 76 de ani! Incredibil cât de frumos a putut îmbătrâni.

Emily Blunt vine cu o energie complet diferită față de prima parte. Emily Charlton nu mai este asistenta sarcastică din umbră, ci o prezență sigură pe sine, cu replici mai tăioase decât o sabie, dar cu o greutate mult mai solidă în spate.

Anne Hathaway este echilibrul. Se vede că Andy este un personaj uns cu toate alifiile, care a trecut prin iad și care știe cu ce se mănâncă această industrie. Jocul ei este mai temperat, mai interiorizat și aș spune că nu cade niciodată în extreme.

Anne Hathaway, femeia care a descoperit elixirul tinereții, absolut neschimbată de 20 și ceva de ani.

Stanley Tucci, în rolul lui Nigel, este preferatul meu. Mă regăsesc complet în el. Mereu ironic, relaxat, dar precis, care vorbește puțin, dar corect. Într-o lume a ambițiilor și a controlului, Nigel rămâne singurul care pare că înțelege jocul fără să fie consumat de el.

NOTĂ

Aidoma primei părți, îmi place foarte mult că, deși este un film destinat mai mult femeilor, nu este executat într-un mod atât de extrem și de complex încât un bărbat paralel cu moda, precum mine, să își zboare creierii.

Este un film foarte lejer, simpatic, amuzant, dar și cu multă carne pe os, mai ales că de data aceasta acțiunea este ancorată în timpurile noastre.

Dacă primul film era despre intrarea într-un sistem dominat de reguli dure, acesta pare să fie despre supraviețuirea într-un sistem care nu mai respectă aceleași reguli.

Mi-a plăcut mult acest film. Așa că ofer o notă corectă și cinstită de 8.

Articolul The Devil Wears Prada 2 apare prima dată în GenFilme.

Pescuit Sportiv — Curiozitatea m-a împins către acest film, mai ales că am auzit lucruri destul de bune.

Scris și regizat de Adrian Sitaru.

SINOPSIS

Mihai (Adrian Titieni) și Iubi (Ioana Flora) pleacă într-o duminică liniștită la un picnic la marginea orașului.

Cei doi își doresc să evadeze din rutina zilnică, să stea de vorbă și, poate, să mai aducă un strop de prospețime în relația lor. Totul pare să meargă ca pe roate, iar natura din jur îi face să creadă că au ales locul perfect.

În drum spre destinație, mașina lor lovește o femeie (Maria Dinulescu). La început, intră în panică – nu știu ce să facă, cum să reacționeze.

Dar femeia se trezește aproape imediat și, în loc să ceară ajutor sau să facă scandal, se ridică și le spune un singur lucru: vrea să petreacă ziua alături de ei. Nici nu-și mai amintește aproape nimic dinaintea accidentului.

Cei trei ajung pe malul unui lac, iar ceea ce urmează este o zi din ce în ce mai stranie.

EXECUȚIE

Filmul se remarcă din start cu regia, care-i una de 10 pe toate segmentele.

În primul rând, ideea de a filma doar prin acea perspectivă la persoana I mi s-a părut de-a dreptul genială.

Prin această mișcare, intrăm foarte ușor în perspectiva fiecărui personaj, practic intrăm în pielea lor și simțim mult mai bine raportul de putere.

Tocmai că, privind cu adevărat din perspectiva lor, momentele de tensiune se simt mult mai puternice, autentice și extrem de veridice.

De asemenea, montajul este impecabil. Nu sunt editor de profesie, e doar opinia unui simplu amator – bănuiesc că e mult mai greu să montezi un proiect care este filmat în întregime din această perspectivă la persoana I decât dacă e executat în stilul clasic cu care suntem obișnuiți.

Și nu în ultimul rând, actoria este foarte bună.

Adrian Titieni este, așa cum îl știm, un maestru al reținerii. Construiește un personaj frustrat, bulversat, care încearcă disperat să pară stăpân pe situație, dar ale cărui priviri și tăceri îl trădează.

Este un bărbat care vrea să fie „cool”, așa cum îl numește Ana, dar care se destramă vizibil sub presiunea evenimentelor.

Ioana Flora este la fel de bună, reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi un personaj secundar într-un pilon emoțional. Vinovăția ei, teama de a fi descoperită și neliniștea față de jocurile Anei sunt scrise pe fața ei în fiecare cadru.

Maria Dinulescu este racheta nucleară a distribuției!

Simultan seducătoare și respingătoare, victimă dar și prădător, naivă și calculată. Dinulescu reușește această echilibristică cu o naturalețe care uluiește. Fiecare zâmbet al ei poate fi interpretat atât ca o dovadă de inocență, cât și ca un rânjet de satisfacție malefică.

Și totuși, despre ce vorbește filmul?

În primul rând, despre vinovăție și despre felul în care ne trădează principiile atunci când suntem puși la încercare. Mihai și Iubi sunt oameni obișnuiți.

Au problemele lor, nemulțumirile lor. Dar atunci când se întâmplă ceva grav, șocul momentului îi face să ia decizii pe care, în mod normal, nu le-ar fi luat niciodată. Niciunul nu sună la ambulanță, niciunul nu cheamă poliția.

Amândoi aleg, în acea clipă de panică, să se salveze pe ei înșiși. Toți vorbim despre etică și moralitate, dar acestea dispar când suntem încercați și puși în dificultate.

În al doilea rând, despre manipulare și despre nevoia de control. Ana manipulează, dar nu pare să aibă un scop clar. Nu cere bani, nu cere favoruri, nu vrea să se răzbune. Singurul ei scop pare să fie acela de a vedea ce se întâmplă.

Și-n al treilea rând, despre o Românie aflată în plină tranziție, un stat care-și găsește cu greu busola și care funcționează pe un sistem plin de hibe și de membre amputate.

Mai exact, un stat în care oamenii nu mai știu ce e corect, în care statul e absent, iar singura lege e a celui mai puternic sau mai viclean.

Personajele nu sunt nici complet rele, nici complet bune. Sunt, pur și simplu, niște supraviețuitori ai unui sistem care nu le mai oferă nimic.

De exemplu, Mihai este profesor de meserie, o titulatură care impunea respect din toate punctele de vedere. Însă de data asta, observăm un dascăl care se plânge de lipsa de respect din partea colegilor de catedră, de implicarea instituțiilor și de leafa extrem de proastă.

NOTĂ

Sunt și unele care nu funcționează — sunetul, multe momente destul de moarte. Nu neapărat că nu se întâmplă nimic, dar aș minți dacă aș spune că unele momente nu mi s-au părut plictisitoare.

Dar per total, e un film bun și extrem de interesant. În mod normal, i-aș da un 7, dar stilul regizoral mi s-a părut foarte mișto și original, aș spune, pentru peisajul cinematografic autohton.

La final, întrebarea pe care ți-o lasă filmul nu este doar „cine e Ana?”, ci mai degrabă: ce fel de oameni am devenit, ca societate, când am învățat că singura cale de a supraviețui este să ne mințim, să ne manipulăm și să ne ascundem unii de ceilalți?

Articolul Pescuit sportiv apare prima dată în GenFilme.