Disney tocmai ne-a adus remake-ul la Moana, celebra animație lansată acum vreo două secole, mai exact acum 10 ani…

SINOPSIS

Moana urmărește povestea curajoasei Moana (Catherine Lagaʻaia), fiica căpeteniei insulei Motunui, care simte că destinul ei se află dincolo de reciful ce înconjoară casa și pe care tatăl ei îi interzice să-l traverseze.

Atunci când o forță misterioasă amenință viitorul insulei și al poporului său, Moana răspunde chemării oceanului și pornește într-o călătorie primejdioasă.

Pe drum își unește forțele cu legendarul semizeu Maui (Dwayne Johnson), iar împreună trebuie să înfrunte creaturi fantastice și pericole uriașe pentru a reda lumii echilibrul pierdut.

EXECUȚIE

O poveste Disney care a fost spusă și primită bine acum 10 ani. Așadar, ce rost ar mai fi avut ca cineva să ne spună din nou același lucru? Deoarece, surpriză, nimeni nu voia să o audă din nou.

Filmul de față are cu 10 minute mai mult față de produsul original, iar asta se simte, deoarece au mai fost adăugate câteva scene în plus în introducerea peliculei.

În rest, acest remake este scenă cu scenă, beat cu beat și segment cu segment din animația originală. Ceea ce era vibrant și proaspăt în animație devine, în live-action, plat și fără viață.

Și mă repet, problema mea nu este că avem un remake la animație, ci că-l avem atât de devreme.

Cât despre execuție în sine…

Tematic, bineînțeles că filmul urmărește materialul sursă cu sfințenie, nu avem schimbări.

În primul rând, filmul vorbește despre maturizare și despre curajul de a-ți urma propriul destin.

Aici, Moana încearcă să înțeleagă cine este cu adevărat și ce destin i-a fost scris de către zeii mărilor și oceanelor.

Călătoria ei pe ocean reprezintă una interioară, în care învață să-și învingă fricile, să-și asculte instinctul și să accepte responsabilitatea pe care destinul i-a pregătit-o.

Mesajul ecologic este, de asemenea, puternic: oceanul nu este doar un decor, ci o prezență vie care trebuie respectată și protejată.

Totodată, filmul vorbește foarte frumos despre conflictul dintre tradiție și schimbare.

Tatăl Moanei încearcă să-și protejeze poporul interzicând orice expediție dincolo de recif, în timp ce fiica lui simte că viitorul comunității depinde tocmai de curajul de a merge mai departe.

Moana este un amalgam tehnic care nu-și găsește niciodată un echilibru stabil. Nu este nici complet reușit, nici complet dezastruos – este o experiență vizuală care sare de la o extremă la alta.

Pe de o parte, există momente în care tehnologia chiar funcționează.

Sunt secvențe în care cadrele largi, aeriene, îți taie respirația – oceanul care se întinde până la orizont, culorile care par desprinse dintr-un vis, lumina care cade perfect pe fața personajelor.

Când filmul rămâne pe insulă sau în scenele de ansamblu, coregrafia și mișcarea sunt bine regizate, iar tu simți că, pentru câteva clipe, magia originalului prinde viață.

Dar există și multe momente în care filmul arată extrem de șubred.

Sunt zeci de secvențe unde se observă clar că actorii se află în spatele unui decor fals, luminatul este adesea plat, decorurile par lipsite de adâncime, iar apa, deși impresionantă în unele cadre, în altele pare mai puțin convingătoare decât efectele din filme vechi de zeci de ani.

Cât despre actorie, și aici am comentarii mixte.

În centrul acestui experiment se află Catherine Lagaʻaia, o tânără actriță australiano-samoană în vârstă de 19 ani, care face aici debutul său în lungmetraje.

Este super frumoasă și gingașă, are o voce de aur pe care o folosește la maxim și cam atât.

Departe să spun că are o prestație de lemn, doar că atunci când cântă, filmul prinde viață. În schimb, în scenele de dialog, prezența ei este instabilă – uneori excelentă, alteori rigidă. Se vede că vorbim de cineva aflat la început de drum.

Cât despre The Rock… Carisma și șmecheria lui nu aduc nimic nou semizeului. Aș zice că are o interpretare de tip „pilot automat”.

Pe cât de mult s-a distrat pe platou, pe atât de mult și-a dorit să fie unu la unu cu interpretarea animată, fără să aducă nimic nou personajului.

De asemenea, deși acesta încă are un fizic impunător și în continuare, la cei 54 de ani ai săi, dacă-ți trântește o palmă te trimite la terapie intensivă, totuși mi s-a părut ușor bătrânel pentru rolul lui Maui.

Însă dacă este un punct forte la care filmul excelează complet, ei bine, acela este departamentul muzical.

Melodiile sunt aceleași – „How Far I’ll Go”, „You’re Welcome”, „Shiny”, „We Know the Way” – dar interpretate de o nouă generație de voci.

Așa cum am spus și mai devreme, actrița principală are aur în gât. Cât despre The Rock, n-ai cum să nu bați din picioare atunci când se dezlănțuie pe (cel mai probabil) hit-ul coloanei sonore, „You’re Welcome”.

Cât despre emoție, aș minți dacă aș spune că n-am râs la unele faze sau că nu m-am înmuiat la momentele dintre Moana și bunica sa, dar totul e la mii de leghe sub mare față de căldura animației din 2016.

NOTĂ

Moana nu aduce nimic nou. Este o copie fidelă, dar lipsită de suflet, a unui original care rămâne superior în aproape toate privințele.

Catherine Lagaʻaia are momente bune, dar nu reușește să umple golul lăsat de Auliʻi Cravalho. Dwayne Johnson este carismatic, dar prea bătrân și prea sobru pentru un personaj care ar trebui să fie anarhic și exploziv.

Thomas Kail dovedește că este un regizor de teatru talentat, dar că nu stăpânește încă arta filmului live-action.

La final, Moana nu este un dezastru complet. Mi-ar fi greu să distrug filmul ăsta. Cel mai probabil, cei mici se vor bucura de el, mai ales cei care n-au văzut animația.

Dar nici nu este vreun film excelent. Este, pur și simplu, inutil. Este un film care există pentru că poate, nu pentru că trebuie.

Îi acord un 6, deoarece am fost prins în toane bune.

Articolul Moana apare prima dată în GenFilme.

Hai la Hollywood!

SINOPSIS

Minions & Monsters ne transportă în Hollywood-ul anilor ’20, într-o perioadă în care industria cinematografică începea să prindă viață, iar Minionii visează, mai mult ca niciodată, să-și găsească locul pe marele ecran.

După o serie de întâmplări complet haotice, simpaticii galbeni ajung peste noapte vedete ale filmului mut și cunosc gloria, succesul și celebritatea. Însă, odată cu apariția filmelor sonore, popularitatea lor se prăbușește, iar Minionii sunt nevoiți să o ia de la capăt într-o lume care nu mai are nevoie de ei.

Refuzând să renunțe la visul lor cinematografic, doi dintre Minioni decid să realizeze propriul film cu monștri. Numai că, în încercarea de a aduce pe ecran creaturi cât mai autentice, lucrurile scapă complet de sub control, iar monștrii ajung să amenințe întreaga lume.

EXECUȚIE

Dacă în Despicable Me 4 a existat un fir narativ concret, ei bine, tot ce se întâmplă în acest Minions & Monsters reprezintă o cavalcadă de faze comice și tâmpite cu omuleții galbeni în jurul unui context – filmul de la Hollywood, atât.

De precizat că firul narativ este împărțit în două: primul și cel principal, unde trio-ul de bază urmează calea regizorală, și cel secund, unde restul „tribului” încearcă să-și găsească un nou lider.

Ideea este una mișto, doar că fix segmentarea poveștii conduce la faptul că farmecul filmului începe abia spre jumătatea actului II, adică monștrii, căci ei ar trebui să reprezinte atracția principală a poveștii.

Și recunosc că am fost puțin dezamăgit legat de acest aspect. Mă așteptam ca ecranul să fie umplut până la refuz de creaturi dornice de distrugere, nu doar câteva creaturi de care nu poți spune că au rupt gura târgului.

Dar în același timp, nu e un film pe care să-l distrug și unde să mă leg de orice chichiță. Până la urmă e o animație destinată celor mici și unde scopul principal este să te amuzi de trăsnăile făcute de Minioni, nu vorbim despre Coco, Up sau Toy Story 3.

Iar pe acest aspect, filmul chiar a livrat. Chiar au fost câteva faze bune unde am râs copios.

Mai presus de orice, Minions & Monsters este o veritabilă scrisoare de dragoste adresată cinematografiei.

Filmul respiră cinema prin toți porii. De la decorurile inspirate din epoca filmului mut și până la numeroasele referințe vizuale, totul pare construit din respect pentru istoria celei de-a șaptea arte.

Totodată, animația ne amintește că cinemaul nu înseamnă doar succes, covoare roșii și încasări uriașe. Înainte de toate, înseamnă pasiune, creativitate și oameni care au curajul să viseze. Exact asta fac și personajele principale.

Ba chiar recomand din tot sufletul părinților să-și ducă cei mici la filmul ăsta. Cine știe, poate pasiunea de cinema îi va lovi pe prichindei.

Pe plan tehnic, Minions & Monsters este foarte bine realizat. Animația arată excelent, fiecare cadru fiind încărcat de culori aprinse, vii și vibrante, care sunt foarte plăcute ochiului.

Designul personajelor și al decorurilor păstrează identitatea clasică a francizei, însă amprenta Hollywood-ului de Aur aduce o pată de culoare aparte.

Decorurile inspirate din studiourile și platourile de filmare ale epocii, alături de estetica filmului mut și de numeroasele referințe cinefile, oferă animației un parfum deosebit.

NOTĂ

Nu reinventează franciza și este departe de a fi o animație perfectă, dar pentru cineva care dorește ca timp de 90 de minute să se relaxeze alături de cel mic, chiar e o alegere bună. Mai trebuie să ne și relaxăm!

Dincolo de umorul prăjit și haosul caracteristic francizei, animația ascunde o veritabilă scrisoare de dragoste adresată cinematografiei, un omagiu sincer adus Hollywood-ului de Aur și pionierilor care au transformat filmul într-o formă de artă.

Decent, colorat și drăguț – așa că nota mea este un 7 corect și cinstit.

Articolul Minions & Monsters apare prima dată în GenFilme.

Articolul Toy Story 5 apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum stă treaba prin galaxie.

SINOPSIS

După ce au salvat Regatul Ciupercilor, Mario și Luigi duc o viață liniștită alături de Prințesa Peach. Bowser este ținut sub cheie, redus la o dimensiune miniaturală, iar lumea pare să fi intrat pe un făgaș normal.

În timpul unei petreceri organizate de Peach, liniștea este spulberată de o nouă amenințare: Bowser Jr., fiul răzbunător al țestoasei captive.

Însă de data asta, Rosalina este cea care trebuie salvată, o prințesă cu puteri fantastice care are o legătură extrem de apropiată cu Peach.

EXECUȚIE

Eram la început în acest domeniu când a apărut prima parte, așa că nu aveți recenzie.Dar vă pot spune că mi-a plăcut la nebunie prima parte din acest univers.

Cât despre această continuare, trebuie să recunosc că e un pic mai slabă decât prima parte.

Iar aici, ce pot spune că-i lipsește acestui film ar fi MEMORABILUL. Dacă-n prima parte încă mai țin minte momentele muzicale, scena cu Donkey Kong sau acea steluță cu glume morbide, aici chiar nu pot spune o scenă la care să zic: „Băi, du-te de aici!”

Și-n plus, pentru o perioadă groasă de timp, scenariul filmului forțează pe un singur mecanism: du-te, salvează, încurcătură și ia-o de la capăt!

Pur și simplu, nu are niciun element surpriză.

Iar aici mă opresc cu punctele slabe. Totuși, vorbim despre Illumination — studioul care face franciza Minionii.

Adică nu pot să intru la o asemenea animație cu pretenții de cerebral radical precum la un Ghibli făcut de Miyazaki sau Disney / Pixar.

Revenind — în primul și poate cel mai important rând, filmul e DRĂGUȚ! E genul de animație care te binedispune, mai ales datorită pățaniilor personajelor.

Fie că vorbim despre trăsnaiele celor doi instalatori, de cât de prostănac arată Junior prin puterea pe care acesta vrea să o arate, sau despre Yoshi — noul personaj adăugat.

Apropo de personaje noi — cine naiba e Fox McCloud? Mă uitam la el ca mâța-n calendar, nu aveam o iotă de unde e și care-i treaba.

Iar aici, studioul împreună cu cei de la Nintendo au dat marea lovitură cu Yoshi. Nu de alta, dar părinții care vor veni cu cei mici vor fi cam obligați să scoată portofelele la înaintare.

În al doilea rând, pe plan vizual, animația se prezintă excelent. Nu am ce să reproșez, întregul ecran e o adevărată explozie de culori care-ți încântă ochiul. Mi-ar fi plăcut să nu existe 3D-ul la acest film, dar așa s-a nimerit la varianta subtitrată. Ce să și facem dacă e foame mare de bani?

În al treilea rând, animația e alertă, iar acțiunea e la foc automat. Nu prea există momente de respiro, deci nu se pune problema de monotonie. Iar în aceste momente de acțiune se strecoară și niște trimiteri / easter eggs la scene din universul Marvel sau Mad Max.

NOTĂ

Nu am foarte multe ce să discut despre această animație: e colorată, drăguță, plină de acțiune, însă lipsită de acel sau acele elemente cu adevărat memorabile.

Dacă prima parte aș zice că e de un 9 curat — ATÂT DE MULT MI-A PLĂCUT — aici, din păcate, mai trebuie să scad cu vreo 2 puncte. Dar mă repet, asta nu înseamnă că-i o animație slabă, ci doar bunicică.

Să rămâneți până la ultimul generic, zic asta deoarece vă așteaptă două scene post-credits, prima fiind mai pe amuzament, iar a doua — SURPRIZĂ — dă de înțeles pentru o nouă continuare.

Articolul The Super Mario Galaxy Movie apare prima dată în GenFilme.

Hoppers este victima pe care am avut-o în vizor de data asta.

SINOPSIS

Hoppers o are în centru pe Mabel (Piper Curda), o tânără fascinată de lumea animalelor, care ajunge să folosească o tehnologie capabilă să mute conștiința umană în corpuri robotice inspirate de diferite specii.

Datorită acestui sistem, ea intră în corpul unui castor artificial și pătrunde direct în universul necuvântătoarelor, încercând să le înțeleagă comportamentul și felul în care văd lumea.

Odată ajunsă printre ele, Mabel descoperă că acest univers este mult mai complicat decât părea de la distanță și că echilibrul lui este amenințat de intervenția oamenilor.

Ceea ce începe ca o simplă experiență de explorare se transformă treptat într-o implicare reală într-un conflict legat de protejarea habitatului și de supraviețuirea celor care îl locuiesc.

EXECUȚIE

Premisa pleacă din start pe picior drept, aceasta fiind un reușit melanj SF și comedie, plină de nuanțe dramatice despre empatie și protejarea lumii care ne înconjoară.

Chiar dacă premisa nu e originală — transferul conștiinței într-un corp robotizat (în cazul de față un animăluț) — să fim serioși, nu e o premisă revoluționară acum, dar Hoppers ia această rețetă și o respectă într-un mod foarte corect și cinstit, iar rezultatul e unul foarte bun.

E lesne de înțeles că tema principală este cea ecologică. Aici, filmul nu livrează un discurs moralizator direct, ci construiește treptat un conflict în care echilibrul natural este amenințat de deciziile oamenilor.

Important este că Hoppers nu prezintă această relație într-o manieră simplistă, de tip „omul rău vs natura bună”, ci într-o zonă mai nuanțată. Problema nu este existența omului, ci felul în care acesta se raportează la mediul înconjurător: ca stăpân sau ca parte a unui sistem mai mare.

De asemenea, filmul mai livrează și o temă a identității, a apartenenței la un grup, iar în concordanță cu premisa de față, se simte de la o poștă inspirația din Avatar-ul lui James Cameron.

Transferul de conștiință ridică inevitabil întrebări despre ce înseamnă să fii „tu” atunci când corpul tău nu mai este al tău. Mabel ajunge să trăiască între două lumi, cea umană și cea animală — iar această dublă apartenență creează un conflict subtil.

Filmul sugerează că identitatea nu este fixă, ci se poate transforma în funcție de experiențele trăite și de perspectivele asumate. Practic, apare o întrebare esențială: ești definit de corpul tău sau de ceea ce gândești și simți?

Identitatea nu este un nucleu fix, ci un proces. Nu este ceva dat, ci ceva care se construiește și se reconfigurează constant. În cazul lui Mabel, această transformare este cu atât mai puternică pentru că ea nu doar „vede” lumea animalelor, ci o trăiește din interior.

Începe să înțeleagă vulnerabilitatea, instinctul de supraviețuire, relația directă cu mediul — lucruri pe care, ca om, le percepea doar abstract.

Pe plan umoristic, Hoppers m-a satisfăcut, iar asta se datorează unor personaje absolut demențiale, cum ar fi o șopârlă, o mamă și un fiu de fluturi malefici, printre care și Mabel, doar că la ea umorul vine datorită stângăciei de a se adapta la lumea animalelor.

Alt lucru care mi-a plăcut a fost modul uman în care sunt portretizate animalele. Aidoma nouă, și ele au orgolii, defecte, certuri, bârfe, categorii sociale sau comportamente toxice ori altruiste.

Filmul reflectă indirect asupra felului în care acționează omul în raport cu natura. Diferența este că, în timp ce animalele sunt prezentate ca parte integrată a ecosistemului, oamenii apar adesea ca o forță disruptivă.

Și-n plus, bineînțeles, această alegere aduce și nota emoțională a poveștii.

Iar acum trebuie să aduc în discuție și marele minus — lipsa emoției. Mă rog, a nu se înțelege că nu există momente înduioșătoare, o, ho, sunt multe. Dar mă refer la acea lovitură în plex care să te facă să mori de plâns, mai ales că există câteva segmente care ar fi putut fi exploatate.

NOTĂ

Nu am mai adus în discuție aspectul vizual, ar fi redundant să laud acest departament. Știm cu toții ce hram poartă Disney / Pixar în materie de imagine, culori, efecte și tot ce ține de emisfera vizualului.

Sub stratul său ludic și accesibil, filmul ascunde o reflecție surprinzător de bogată despre empatie, identitate și relația dintre om și natură.

Prin ideea transferului de conștiință, povestea nu doar imaginează o punte între specii, ci și invită la o schimbare de perspectivă: aceea de a privi lumea nu din poziția stăpânului, ci din interiorul ei, ca parte dintr-un întreg fragil și interdependent.

Hoppers devine o animație despre conexiune, despre responsabilitate și despre nevoia de a învăța să înțelegem lumea și prin ochii altor ființe, nu doar prin ai noștri.

Articolul Hoppers apare prima dată în GenFilme.

Amélie et la métaphysique des tubes este o animație franceză care e prezentă la aceste Premii Oscar.

Sincer, o adevărată surpriză!

SINOPSIS

Amélie este o fetiță belgiană care își petrece primii ani ai copilăriei în Japonia, într-o lume pe care o descoperă cu uimire și sensibilitate.

Tot ceea ce o înconjoară capătă pentru ea o intensitate aparte, iar apropierea de Nishio-san, figura care îi marchează profund copilăria, o ajută să înțeleagă treptat frumusețea și fragilitatea existenței.

EXECUȚIE

Din tot ce-am văzut până acum pentru aceste premii, mi se pare cea mai artsy animație. Și nu că mi se pare, chiar e.

Are o oră și un sfert aproape, durată scurtă, dar ritmul e foarte lent, însă deloc plictisitor.

Pur și simplu, am rămas total fascinat de modul de execuție al animației. Pe scurt, filmul vorbește despre viață și moarte, dar o face tocmai pe limba unui copil.

De fapt, asta e și ideea filmului: e o animație făcută ca și cum ar fi după chipul, mintea și asemănarea unui copil. Acum e la latitudinea fiecăruia dacă dorește să vizioneze sau nu această animație cu cel mic.

Sincer, mi se pare o idee curajoasă să pornești o discuție mai serioasă despre viață prin intermediul acestei animații.

Mai ales că animația, așa cum am spus, livrează totul într-un mod foarte drăguț, fără imagini cutremurătoare, zguduitoare sau sumbre.

Una dintre ideile centrale ale filmului este modul în care copilăria timpurie funcționează ca un spațiu al revelației. În primele etape ale existenței, lumea nu este încă organizată în concepte clare sau în structuri logice; ea este trăită prin senzații, uimire și descoperire.

Filmul reușește să redea această perspectivă extrem de rară în cinema: aceea a unei conștiințe care se formează treptat și care începe să înțeleagă că existența nu este doar un flux de experiențe, ci și o relație cu ceilalți.

În acest proces, copilăria devine aproape un laborator metafizic, un loc în care ființa descoperă pentru prima dată idei fundamentale precum identitatea, iubirea și pierderea.

Fiecare element vine cu o simbolistică aparte:

Pentru Amélie, apa devine momentul revelației existenței, primul contact real cu lumea și cu plăcerea de a trăi. Scena în care descoperă apa nu este doar o experiență fizică, ci aproape o trezire a conștiinței.

Apa simbolizează nașterea identității și începutul sensibilității: momentul în care copilul trece de la o existență aproape inertă la o prezență conștientă în lume.

Mâncarea, în special dulciurile și gusturile intense, devine un alt simbol important. Ea reprezintă descoperirea plăcerii și a corporalității.

Grădina și natura au, de asemenea, o simbolistică puternică. Ele apar ca un spațiu al libertății și al descoperirii, opus rigidității lumii adulte.

Nishio-san poate fi privită și ea ca un simbol, nu doar ca personaj. Ea reprezintă prima mare relație afectivă din viața Améliei, figura prin care copilul descoperă iubirea, atașamentul și ideea de protecție.

Din punct de vedere vizual, animația are un stil deosebit. Nici cu partea de anime n-aș putea să găsesc o asemănare; e mai mult într-un stil de acuarelă, ca și cum un copil ar fi pus să picteze acest film, nu o echipă profesionistă de efecte vizuale și grafică.

NOTĂ

Nu mă așteptam să-mi placă așa mult. E o combinație foarte mișto între puritatea de copil și filosofie. E și jucăuș, dar și emoționant.

Ce mi-a plăcut foarte mult, deși n-are treabă directă cu filmul, e segmentul legat de zona „funerară”.

Au japonezii niște tradiții extraordinar de frumoase în această zonă, de îți mai mare dragul să aduci un omagiu răposaților tăi, iar lucrul ăsta l-am observat și-n Rental Family. Nu e deloc atmosfera aia mohorâtă de la parastasele și înmormântările noastre.

Filmul nu urmărește spectacolul sau dinamica unei povești clasice, ci preferă să exploreze primele momente în care o ființă începe să descopere lumea, să simtă și să înțeleagă că există.

Producția devine mai mult decât o simplă poveste autobiografică sau o animație despre copilărie.

Ea funcționează ca o meditație sensibilă asupra începutului vieții interioare, asupra modului în care primele emoții și primele relații ne modelează pentru tot restul existenței.

Articolul Amélie et la métaphysique des tubes apare prima dată în GenFilme.

Arco este o animație care a primit niște aprecieri la Cannes, dar, mai mult decât atât, a câștigat premiul pentru Cea mai Bună Animație din partea Academiei Europene.

SINOPSIS

Premisa e simplă și scurtă.

Într-un viitor aflat la mare distanță, o fetiță pe nume Iris asistă la apariția neașteptată a unui băiat misterios, Arco, venit dintr-o lume de peste secole.

Sosirea lui deschide drumul unei aventuri pline de emoție și imaginație, în care cei doi descoperă nu doar o legătură specială, ci și fragilitatea lumii din jur.

Prin întâlnirea lor, filmul construiește o poveste tandră despre prietenie, speranță și posibilitatea unui viitor mai bun.

EXECUȚIE

Ca fapt divers, în echipa de producție a filmului se află soția mea — Natalie Portman, deci e lesne de înțeles că e o animație de nota 10! Așa că v-am pupat! Ne auzim data viitoare!

Glumesc!

În cazul de față, elementul SF de tot ce înseamnă călătorie în timp și în spațiu e mai degrabă un simplu pretext, pentru că filmul vorbește despre copilărie, prietenie și despre cum putem construi un viitor mai bun.

Animația nu este preocupată atât de construcția sofisticată a unui univers science-fiction, cât de felul în care acest cadru fantastic îi permite să vorbească despre copilărie, prietenie și despre speranța că viitorul poate fi modelat altfel.

Se poate spune că Arco amintește, într-o anumită măsură, de E.T., mai ales prin legătura emoțională dintre un copil și o ființă venită din altă lume, de aici și tema legată de prietenie, în special care este și corelată cu cea a singurătății.

Totuși, filmul lui Ugo Bienvenu se desparte destul de clar de modelul spielbergian în momentul în care mută accentul de pe miracolul întâlnirii către anxietățile viitorului: criza climatică, absența părinților, rolul tehnologiei în viața familială și ideea că lumea copiilor păstrează o sensibilitate pe care lumea adultă pare s-o fi pierdut.

Și da, în special tema centrală e una ecologică, iar abordarea acesteia este una gri.

Arco arată foarte clar unde poate conduce indolența omului, felul în care nepăsarea, confortul și deciziile toxice pot dezechilibra lumea până în punctul în care natura pare să răspundă violent la abuzurile exercitate asupra ei.

În același timp, filmul nu se închide într-o viziune complet pesimistă, pentru că lasă loc și speranței.

Dincolo de avertismentul ecologic, el sugerează că viitorul nu este încă pierdut definitiv și că, atât timp cât mai există empatie, conștiință și dorința de a repara ceea ce a fost distrus, rămâne deschisă și posibilitatea unei lumi mai bune.

De aici pare să vină și simbolul curcubeului, care concentrează foarte bine sensul profund al filmului: născut după ploaie și furtună, el devine imaginea unei speranțe ce nu neagă dezastrul, ci se ridică tocmai din interiorul lui.

În Arco, curcubeul sugerează că, deși omul a împins lumea spre dezechilibru, viitorul nu este complet pierdut, iar după criză poate exista încă posibilitatea reconcilierii, a reparației și a unui nou început.

Din punct de vedere vizual, Arco impresionează fără dificultate, iar unul dintre primele lucruri care ies în evidență este cromatica sa, ce trimite discret spre sensibilitatea specifică studioului Ghibli.

Paleta de culori are acea căldură, delicatețe și fluiditate care transformă imaginile nu doar în simple decoruri frumoase, ci în adevărate stări emoționale.

NOTĂ

Având în vedere că am văzut toate animațiile prezente la această decernare (urmează părerea și la Amélie), sincer, Arco mi se pare cel mai APROAPE îndreptățit să ia statueta.

În sensul că mi se pare cea mai încadrată în categoria de film — accesibil pentru copii, dar și cu un subiect dificil pentru publicul adult. Adică nu e doar entertainment, ci și carne pe os.

Arco este o animație care folosește convenția science-fiction nu pentru spectacol gratuit, ci pentru a vorbi despre lucruri profund umane și extrem de actuale: copilăria, prietenia, fragilitatea lumii și responsabilitatea pe care o avem față de viitor.

Dincolo de tema ecologică, tratată într-o manieră nuanțată, filmul reușește să transmită că speranța nu dispare nici măcar într-un univers afectat de greșelile omului.

Articolul Arco apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum stă treaba cu acest sequel.

SINOPSIS

Au trecut câțiva ani de când Judy Hopps (Ginnifer Goodwin) a devenit primul iepure poliţist din Zootopia, iar acum lucrează cot la cot cu Nick Wilde (Jason Bateman), fostul escroc transformat în detectiv.

Deși formează o echipă celebră în tot orașul, rutina cazurilor și diferențele de temperament încep să le afecteze colaborarea, iar superiorul lor, Chief Bogo (Idris Elba), îi obligă să participe la un program special destinat „reparării parteneriatelor tensionate”.

Exact în acest moment fragil apare o ameninţare misterioasă: o nouă specie de prădător — o reptilă, un șarpe numit Gary (Ke Huy Quan).

EXECUȚIE

Zootopia este produsul Disney perfect, rețeta impecabilă pentru a satisface atât publicul de copii, cât și pe cel adult.

Nu am văzut prima parte la timpul ei, așa că mi-am făcut temele din timp pentru acest sequel.

Ideea de la care pleacă acest univers este excelentă — un thriller angrenat într-o animație, iar modul în care animăluțele sunt portretizate este deliciul acestei povești.

Revenind la sequel-ul de față, Zootopia 2 mi se pare cu o treaptă mai sus față de prima parte.

Chimia dintre cele două personaje rămâne magnetul emoțional al poveștii. Dialogurile lor tăioase, umorul spontan, completarea reciprocă în situații de criză și modul în care se sprijină unul pe altul când totul pare pierdut dau filmului autenticitate.

Nu acțiunea spectaculoasă ține filmul laolaltă, ci legătura lor, care, deși imperfectă, devine model de parteneriat matur.

Tema discriminării revine, dar nu identic ca în primul film. De data aceasta, filmul explorează frica față de necunoscut (în special față de reptile) și modul în care prejudecățile pot reapărea chiar și într-un oraș care se consideră „civilizat”.

Această alegorie vorbește implicit despre dinamica societății contemporane: toleranța nu este un câștig definitiv, ci o luptă continuă.

Acuma, nu o să fiu ipocrit și o să spun că atunci când o să văd un șarpe, primul instinct va fi să mă aplec spre el și să-l mângâi. Nici chiar așa! Și ca o destăinuire — șerpii reprezintă cea mai mare fobie a mea.

Pe această fundație afectivă, filmul așază o poveste dinamică, construită pe un ritm alert și o acțiune tensionată încă din primele minute.

Secvențele de urmăriri, investigațiile, pericolele stradale și confruntările inteligente nu lasă timp mort, iar scenariul alternează ingenios substratul metaforic cu momente comice.

Apropo de acțiune și de thriller, trebuie să aplaud scenariul, deoarece a venit cu niște răsturnări de situație pe care nu le anticipam nici bătut.

Umorul funcționează excelent, fie prin momentele în care cei doi protagoniști se iau peste picior, fie prin gaguri sau prin unele referințe din alte opere cinematografice.

ATENȚIE! MARE ATENȚIE LA ACELE REFERINȚE!

Vă tot ziceam de portretizarea oamenilor prin animalele prezente în acest univers. În continuare, fără îndoială, LENEȘUL REPREZINTĂ MAGNUM OPUS-UL COMIC.

Din punct de vedere vizual, animația se situează impecabil — se vede un salt față de partea anterioară, era evident. Texturile sunt mult mai bine construite, avem parte de reflexii, umbre, iluminări mult mai bine detaliate, iar paleta de culori e una explozivă.

Avem și două momente muzicale destul de scurte, dar care funcționează foarte bine, iar de acestea se ocupă nimeni alta decât legendara Shakira (cea care-i dă vocea superbei Gazelle).

NOTĂ

O animație care nu te lasă să respiri datorită ritmului alert, care-ți oferă câteva învățături, te face să râzi și, surprinzător, față de prima parte, vine și cu momente cu adevărat emoționante.

Bravo, Disney! Aparent, când stai și te gândești fără grabă, poți să aduci și unele continuări excelente, ba chiar care depășesc prima parte.

Așa cum am spus și-n începutul recenziei, Zootopia reprezintă produsul perfect pentru întreaga familie. Nu e vreo revoluție cinematografică, nu e vreo mare poveste filosofică, dar reprezintă esența a ceea ce ar trebui să reprezinte Disney.

Filmul își păstrează și linia socială caracteristică seriei — aici accentul cade pe frica de necunoscut și pe prejudecățile care pot reapărea sub forme noi.

Apariția unei specii considerate „periculoase” pune la încercare toleranța comunității, iar tensiunea devine oglinda multor realități contemporane.

În felul acesta, povestea, oricât de fantastică, devine și o mică lecție despre empatie, cooperare și responsabilitatea morală de a nu lăsa frica să decidă soarta celorlalți.

Articolul Zootopia 2 apare prima dată în GenFilme.

Așadar, haideți să discutăm despre Ne Zha 2 sau Nezha: Mo tong nao hai.

SINOPSIS

Îmi pare rău, dar, având în vedere că discutăm despre partea a doua, o să primiți spoilere! SORRY!

Filmul reia povestea eroului rebel Ne Zha și a prietenului său, prințul dragon Ao Bing, acolo unde a fost lăsată în primul film.

După ce se sacrifică într-o luptă devastatoare, trupurile lor sunt distruse, iar doar sufletele le rămân intacte.

Maestrul Taiyi Zhenren pornește într-o misiune dificilă pentru a le reda formele fizice, având nevoie de un artefact legendar – Lotusul cu șapte culori.

Drumul spre refacerea lor este plin de pericole, iar între timp tensiunile dintre clanurile dragonilor și puterile cerești escaladează, amenințând pacea lumii.

EXECUȚIE

Banii vorbesc? Nu întotdeauna versurile celor de la Holograf au dreptate, mai ales când vine vorba de cinematografie.

În acest moment, când Ne Zha 2 se bucură și de distribuirea în vestul lumii, animația se apropie de pragul nuclear de 2 miliarde de dolari. De asemenea, fiind primul film din istorie care a avut încasări de un miliard de dolari într-o singură piață, cea locală.

În cazul de față, animația merită orice bănuț. Iar acum, hai să discutăm despre producția în sine.

Ne Zha 2 nu se mulțumește doar să reia povestea primului film, ci extinde universul, aprofundează relațiile dintre personaje și adaugă noi straturi de simbolism, filosofie și narativă.

Conflictul se extinde pe mai multe planuri:

Pe plan exterior, acțiunea este dominată de tensiunile dintre clanurile dragonilor și autoritățile cerești, un conflict politic și militar care amenință echilibrul lumii mitice.

În acest cadru, misiunea de a recupera Lotusul și de a reface trupurile lui Ne Zha și Ao Bing capătă o miză dublă: nu este vorba doar despre salvarea lor și a celor dragi, ci și despre prevenirea unui război de proporții apocaliptice.

Pe plan interior, fiecare personaj central își poartă propria luptă. Ne Zha, cunoscut pentru firea sa neîmblânzită și pentru refuzul de a se supune ordinii impuse, trebuie să învețe să își tempereze impulsurile și să colaboreze cu ceilalți pentru un scop comun.

În același timp, se confruntă cu teama că renașterea lui ar putea însemna pierderea libertății interioare.

Ao Bing, pe de altă parte, se zbate între loialitatea față de poporul dragonilor și legătura tot mai strânsă cu Ne Zha, ceea ce îl obligă să-și reevalueze valorile și să accepte că binele nu este monopolul niciunei tabere.

Iar tocmai de aici, premisa capătă greutate, deoarece filmul vorbește despre cât de greu este să faci bine și, mai ales, că ACEL BINE, POATE SĂ FIE UN RĂU PENTRU ALTUL. Că orice bine vine și cu un rău. Orice faptă are și consecințe.

Plus că scenariul nu te îndeamnă către o anumită tabără, iar aici a fost primul pumn în plex primit de mine de către film, tocmai din faptul că ajungi să rezonezi și să înțelegi și personajele negative.

Relația dintre Ne Zha și Ao Bing ilustrează perfect ideea clasică „opusele se atrag”, atât pe plan personal, cât și simbolic.

Cei doi provin din lumi diferite și au temperamente aproape opuse:

Ne Zha este impulsiv, rebel, neînfricat în fața autorității, un spirit liber care refuză să fie constrâns de reguli; Ao Bing, în schimb, este disciplinat, rezervat, crescut cu un simț rigid al datoriei și al onoarei, obișnuit să urmeze structuri și tradiții.

Ne Zha îl provoacă pe Ao Bing să vadă dincolo de regulile impuse și să își asculte inima, în timp ce Ao Bing îl ajută pe Ne Zha să-și găsească un echilibru și să își canalizeze energia spre scopuri mai mari decât simpla sfidare.

Împreună, formează un echilibru între haos și ordine, între pasiunea necontrolată și rațiunea calculată.

Fără Ne Zha, Ao Bing ar rămâne prizonier al loialităților tradiționale; fără Ao Bing, Ne Zha ar risca să fie doar un răzvrătit fără cauză.

Prin relația lor, filmul transmite mesajul că adevărata forță apare nu din uniformitate, ci din armonia diferențelor, iar uneori cel mai neașteptat aliat este cel care pare, la început, complet diferit de tine.

Pe lângă complexitatea scenariului, această scriitură vine și cu câteva întorsături de situație, niște lovituri de teatru pe care nu le miroseam niciodată în viața asta.

Pe plan vizual, acest film este un orgasm în adevăratul sens al cuvântului. Ar trebui interzis prin lege ca această animație să fie vizionată pe TV, în mod normal, ar trebui vizionată pe cel mai tare IMAX din lumea aceasta.

Fără nicio exagerare, cred că este cel mai frumos film văzut de mine vreodată. Aici, arta asiatică de desen se îmbină monumental cu niște efecte computerizate de ultimă oră.

De asemenea, am simțit că filmul este executat la un număr ridicat de FPS-uri, exact cum a fost Avatar: The Way of Water. Nu dau cu parul, dar am simțit că unele scene erau executate la un framerate mult mai mare față de standardul cinematografic de 24 de cadre pe secundă.

Despre acțiune, aș spune că orice comentariu este de prisos. Magnitudinea este de un nivel universal, de neegalat, fix la nivelul din Avengers Endgame și LOTR: The Return of the King.

Fie că vorbim de lupte 1 vs 1, în care artele marțiale și abilitățile fantastice sunt folosite ca într-un dans al agresivității, sau fie că discutăm despre bătălii de proporții MEGA EPICE, unde combatanții depășesc miile și zecile de mii, toate aceste scene bucurându-se de o coregrafie bună și un montaj impecabil.

Ca să nu mai zic că sunt unele scene care fac parte din categoria de disaster movie, niște tablouri apocaliptice unde cred că celebrul regizor de filme de acest gen, Roland Emmerich, a luat notițe în ceea ce privește respectivele dezastre cataclismice.

Emoția este și ea prezentă, iar aici trebuie să recunosc că am lăcrimat la câteva scene. ÎNSĂ, nimic nu s-a comparat cu o scenă din ultimul act, un sacrificiu care seacă orice ocean, rupe orice munte și înmoaie orice inimă neagră.

Și ca să închei și acest subcapitol legat de emoție, pe lângă tsunami-urile de lacrimi vărsate, să vă pregătiți și de niște scene amuzante unde să vă rupeți fălcile de la râs.

NOTĂ

Cel mai probabil, din tot ce-am văzut până acum, este cea mai bună animație făcută vreodată.

Mi se pare că acest Ne Zha 2 intră în categoria supremă a sequel-urilor legendare care depășesc considerabil prima parte, aidoma The Dark Knight sau Star Wars: The Empire Strikes Back.

În cei 6 ani distanță dintre Ne Zha 2 și prima parte, pur și simplu, producătorii și echipa filmului s-au pus și au dat de toți pereții cu această peliculă, făcând-o mult mai profundă, mult mai complexă, mult mai epică și mult mai dramatică.

De indolența distribuitorilor români nu o să vorbesc, dacă nici acest film care a cutremurat box office-ul nu atrage sau face cu ochiul. Aia e, mă mulțumesc cu dramele finlandeze și norvegiene care rulează în săli pustii.

Cât despre nota acordată… E de la sine înțeles că filmul primește în catalog nota supremă.

Articolul Ne Zha 2 apare prima dată în GenFilme.

SINOPSIS

Trupa Huntrix, formată din Rumi, Mira și Zoey, trăiește o viață cu două fețe.

Ziua, ele sunt idolii scenei K-Pop, cu lumini orbitoare, fani în delir și dansuri perfect sincronizate. Noaptea însă, renunță la sclipici și microfoane și îmbracă armurile unei misiuni secrete: vânează demoni care amenință omenirea.

Echilibrul lor precar se năruie când în peisaj apare o trupă rivală, Saja Boys. La suprafață, sunt băieții de vis care urcă rapid în topuri și cuceresc inimile publicului.

În realitate, ascund o identitate întunecată: sunt demoni care folosesc muzica drept armă pentru a atrage și controla suflete.

În timp ce duelurile muzicale se transformă în lupte magice, ies la iveală și secrete personale: Rumi ascunde ceva legat de propria sa identitate, iar Jinu, liderul rivalilor, începe să pună sub semnul întrebării misiunea și loialitățile sale.

EXECUȚIE

Trebuie să recunosc că am avut ceva prejudecăți legate de acest film. Sincer vă spun, mă așteptam la o producție plină de sclipici, care să aibă ca țintă publicul Andrei Gogan – Sirenele.

Nu o spun cu răutate, fiecare are propriul său public, în funcție de vârsta și interesele fanbase-ului, ceea ce e perfect okay.

Dar, din fericire, acest K-Pop Demon Hunters m-a lovit cu un mare pumnal în plex, dându-mi peste gură și obligându-mă să las prejudecățile imature. Asta pentru că filmul a fost o surpriză extraordinar de plăcută.

Acest duo de: ziua – cântăreața perfectă și favorită a publicului, iar noaptea – luptătoarea împotriva monștrilor, reprezintă cele două fețe, sau mai degrabă și mai corect spus, vieți ale celui de pe scenă.

Poate că, din exterior, ni se pare că artistul respectiv duce o viață perfectă, deoarece îl vedem mereu cu zâmbetul pe buze, purtând haine extravagante, transmițând bucurie și entuziasm sau fiind super activ pe social media.

Însă sunt șanse extrem de mari ca totul să fie fals, totul fiind o mască. Pentru că, ce credeți?! Și acel artist are niște facturi de plătit, are o familie, are probleme de viață sau de sănătate.

Așadar, ideea de „idolii care sunt și salvatori ai lumii” reflectă fascinația pentru dualitatea vieții artiștilor K-Pop: imaginea perfectă pe scenă versus realitatea solicitantă și ascunsă din culise.

Elementul de „vânător de demoni” este o metaforă pentru luptele invizibile: presiunea fanilor, anxietatea, burnout-ul și menținerea relevanței într-o industrie extrem de competitivă.

Relația dintre Rumi și Jinu este arborele central al filmului, care își înfinge rădăcinile în mai multe direcții:

Emoțional, Jinu pare atras de autenticitatea lui Rumi, de forța și vulnerabilitatea ei. El recunoaște în ea o asemănare — amândoi trăiesc cu o identitate dublă, prinși între două lumi.

Moral, Rumi este împărțită între instinctul de a-l vedea ca un inamic și curiozitatea de a înțelege ce se află dincolo de imaginea de idol rebel.

Această curiozitate se intensifică odată ce descoperă că Jinu nu este doar un demon manipulat, ci și o ființă care își pune întrebări despre propria natură.

Narativ, relația lor este folosită pentru a reflecta tema centrală a filmului: granița fragilă dintre „bine” și „rău” și ideea că oamenii (sau demonii) nu pot fi definiți într-un mod absolut.

Estetica vibrantă a K-Pop Demon Hunters combină culori intense, lumini neon și coregrafii animate cu precizia unui videoclip K-Pop, îmbinând elemente pop asiatice cu fantezie urbană.

Fiecare scenă muzicală este spectaculoasă vizual, cu efecte dinamice, decoruri futuriste și design de personaje care alternează între fermecător și grotesc.

Cât despre muzică… Deși eu ard mai mult pe Bon Jovi, Scorpions, Sepultura, Death și tot ce ține de rockăreli, satanisme, druje sau alte metale de acest fel, trebuie să recunosc că muzica K-Pop este o muzică al naibii de faină.

Nu e pe stilul meu, însă n-am cum să nu apreciez munca titanică din această industrie. Mi se pare incredibil să cânți la un nivel foarte ridicat și, în același timp, să dansezi de să rupi scena-n două.

Iar aici chiar e ARTĂ! Ca să nu mai zic că sunt câteva piese din acest film care m-au făcut să dau din picior, unele chiar fiind extrem de emoționante, datorită versurilor aflate în context cu povestea filmului.

NOTĂ

Mă bucur că Netflix mai vine și cu astfel de producții originale, nu doar cu ciurucuri. Mă mir cum de l-au propulsat atât de bine pe platformă, că Lost in Starlight… s-a ales praful și pulberea de el.

Este departe de a fi un film perfect. Este plin de clișee, este plin de glume puerile, însă n-am cum să cer filosofie la un film unde audiența țintă este cea de 10+, nu sunt chiar atât de nebun.

Însă mi-a plăcut și am fost surprins de profunzimea filmului, astfel încât a reușit să fie un produs ideal pentru toate vârstele, unde cei mici să se distreze, iar cei mai mari să percuteze la povestea peliculei.

Până la urmă, nu toate animațiile trebuie să fie de nivelul cerebral livrat de Your Name, ceea ce e perfect normal.

Articolul K-Pop Demon Hunters apare prima dată în GenFilme.