Bun venit la marele show, MARELE FOCOS NUCLEAR CINEMATOGRAFIC realizat de David Lynch – Mulholland Drive.

SINOPSIS

Filmul începe cu un accident de mașină pe faimoasa Mulholland Drive din Los Angeles. O femeie brunetă ( Laura Harring ) supraviețuiește impactului, dar își pierde memoria.

Rătăcind confuză prin oraș, ajunge într-un apartament unde o întâlnește pe Betty Elms ( Naomi Watts ), o tânără actriță naivă și plină de speranță, venită la Hollywood pentru a-și urma visul.

Fascinată de misterioasa necunoscută, Betty decide să o ajute să-și descopere identitatea, iar cele două dezvoltă o relație intensă.

În paralel, filmul urmărește povești bizare: un regizor, Adam Kesher ( Justin Theroux ), care este forțat să distribuie o actriță necunoscută în viitorul său film sub amenințarea unor forțe obscure, și un bărbat care are un coșmar recurent despre o creatură monstruoasă.

Pe măsură ce Betty și Rita ( numele pe care bruneta și-l asumă provizoriu ) investighează enigma identității pierdute, realitatea filmului începe să se destrame.

EXECUȚIE

Înainte de startul propriu zis al filmului, David Lynch trebuia să ofere un avertisment pe ecran : ,, Atenție, filmul afectează și provoacă daune severe creierului! „

Cam așa aș rezuma acest film, la finalul vizionării mi-am spus așa: Ok, ăsta-i CEL MAI BUN THRILLER VĂZUT VREODATĂ DE MINE!

Cel mai bun dar și CEL MAI BOLNAV, MINDFUCK ȘI HIPNOTIZANT THRILLER!

Suntem în Los Angeles, la Hollywood, locul unde marele vise devin realitate, însă așa cum îl cunoaștem pe David Lynch, acesta nu aduce nicio culoare și lumină acestui loc.

Aidoma vechilor sale thrillere, Lynch ne aduce în încăperile secrete, în catacombele și cotloanele cele mai sumbre din locul unde vizează fiecare om să ajungă.

Pff, nici nu știu ce să vă scriu, asta pentru că:

1. Simt că orice aș spune ar deveni un spoiler, sau mă rog… Un posibil spoiler.

Și 2. Evident că încă sunt într-o mare stare de confuzie, nu pot să explic cu lux de amănunte la ce am asistat.

Dar hai să o luăm ușor și treptat :

Mulholland Drive este o CAPODOPERĂ, unu’ dintre cele mai mărețe tablouri cinematografice care au fost vreodată pictate pe celuloid.

Pot să înțeleg de ce unii consideră The Elephant Man cel mai bun film din catalogul lynchian, asta și pentru că este un film accesibil.

Dar Mulholland Drive reprezintă apoteoza regiei, arta cinematografică în cea mai pură formă sau ca să citez din unchiul Martin Scorsese – THIS IS CINEMA!

Regia este una de arhivă, una’ care ar trebui să fie material didactic pentru orice școală de film, pentru orice regizor, pentru oricine dorește să lucreze în această industrie.

Ritmul este unu’ lent, molcom, iar durata filmului se duce spre două ore și jumătate, dar timpul este cu adevărat insesizabil, asta datorită misterului care bântuie atât filmul, cât mai ales pe noi, privitorii.

Atmosfera este una terifiantă, lugubră și extrem de apăsătoare, iar sentimentul că ești urmărit de cineva sau ceva zace la tot pasul.

Iar asta datorită unui jumpscare care trebuie înrămat în aur și platină, un jumpscare filmat ziua, pe cel arzător soare, în spatele unui restaurant drăguț.

Acela fiind momentul cheie în care intrăm în propriul nostru coșmar, iar fiecare pas lent al camerei alături de o cotitură a vreunui colț, ei bine, reușește să crească tensiunea și pulsul într-un mod amețitor.

La toate acestea ajută și magistralul compozitor, Angelo Badalamenti ( odihnească-se-n pace și domnia lui ), care atunci când lovește notele alea grave și joase de sintetizator reușește să înghețe și cel mai mare ocean de sânge.

Mișcarea camerei este incredibilă, este pur și simplu’ fascinant cum de acest om reușește să-ți inducă frica și prin cel mai banal lucru posibil.

Și dacă ai parte de o banală scenă în care cineva face o cafea, chiar și atunci reușește să te încordeze și să-ți ofere o experiență inconfortabilă.

Din nou, iată că și-n acest film, Lynch folosește culorile într-un mod profund simbolic, creând un cod vizual care ajută la înțelegerea emoțiilor și a stărilor mentale ale personajelor.

De la albastrul care sugerează iluzia și descoperirea, la roșul pasional și al senzualității, dar și al autodistrugerii, fiecare nuanță joacă un rol în arhitectura compozițională a peliculei.

De asemenea, avem parte de galbenul auriu care reprezintă speranța, bogăția și apogeul spiritual și material, dar care se ia formă și de gelozie, iar într-un final totu’ se transformă într-un negru sumbru și mortal.

Așa cum am spus și mai devreme, totu’ gravitează în jurul viselor idilice și incitante unde viața este una perfectă, însă cu cât ne apropiem cât mai mult de final, cu atât revenim într-o tristă realitate.

Până la urmă, ce este un vis? O ILUZIE!

Și hai că prea am intrat pe tărâmul spoiler-ului.

Mulholland Drive este o meditație profundă asupra Hollywood-ului ca un loc al visurilor născute și destrămate.

Prima parte a filmului prezintă un Hollywood idilic, unde Betty este talentată, frumoasă și pe cale să devină o stea.

Totul pare să funcționeze perfect – o audiție extraordinară, o investigație incitantă, o poveste de dragoste incitantă și plină de cel mai puternic erotism.

Însă pe parcurs ne confruntăm cu adevărata fațadă a acestui loc, Hollywood-ul nefiind o fabrică de vise și speranțe, ci una de coșmaruri.

Hollywood-ul fiind un loc care merge pe clasicul slogan : Scapă cine poate!

Un loc în care talentul nu garantează succesul, unde cei șmecheri și corupți au de câștigat, cei slabi fiind zdrobiți de sistemul meschin.

Iar prin intermediul suprarealismului lyncian, mai exact prin modul în care este portretizată o echipă de casting, tre’ să recunosc că mi-am pus câteva întrebări, cea mai importantă fiind:

Cam cât de curată fizic, moral și spiritual este conducerea acelui loc?

Chit că par nebun la prima vedere și că aș fi vreun conspiraționist, nu pot să neg că nu m-am dus cu gândul în niște locuri care nu mai țin de lumea noastră și despre ce zace cu adevărat la marele Hollywood.

Moartea planează asupra întregului film, iar aceasta este prezentată ca o concluzie inevitabilă a greșelilor și slăbiciunilor umane, fiind din păcate.

Scenariul este o operă de artă în sine : La prima vedere, Mulholland Drive pare un film cu două părți distincte: prima parte, lungă și captivantă, care urmează un fir narativ relativ logic și familiar, și a doua parte, care destabilizează tot ce s-a construit înainte.

Mulholland Drive este construit ca un puzzle, nu există o separare clară între ce este realitate sau vreo iluzie – unele elemente fanteziste ba chiar apar în realitate, dar distorsionate, iar asta conduce la o confuzie devastatoare în mintea privitorului.

Ca să vă spun din experiența proprie : Cu cât avansam mai mult în poveste simțeam că totu’ prinde contur, că nu-i vreo mare grozăvie scenariul filmului, dar ultimele 20 de minute din film m-au lovit de parcă eram ținta vreunui atac aerian.

Iar în această joacă psihologică dintre cele două planuri, departamentul tehnic joacă un rol crucial, iar aici mă refer la iluminarea cadrelor, sunt locuri în care lumina este mai puternică, alteori mai slabă, paleta cromatică este și ea diferită în funcție de context, ca să nu mai zic de aspectul sonor menționat ceva mai devreme.

Așa cum suntem obișnuiți, erotismul reprezintă o carte crucială în arta lui Lynch.

Erotismul din Mulholland Drive nu este doar o componentă senzuală, ci un element narativ esențial, care reflectă teme profunde precum dorința, identitatea, puterea și pierderea controlului.

David Lynch utilizează sexualitatea într-un mod hipnotic, ambiguu și, uneori, tulburător, îmbinând pasiunea autentică cu manipularea, fantezia și autodistrugerea, iar asta se reflectă în incitanta relație dintre Betty și Rita.

Aș putea spune că acest film reprezintă un Lost Highway pe steroizi extremi, deoarece o să regăsiți multe elemente din fostul film lynchian, printre care și acest univers erotic care este crucial în arta regizorului.

Erotismul este și el împărțit în două planuri:

Primul în care avem parte o relație hiper-sexualizată, unde suntem martorii fanteziilor și dorințelor sexuale, ba chiar noi avem un rol de voyeuri în această poveste, iar în a doua parte totu’ se dezintegrează, rămânând doar toxicitate, obsesie și dorință neîmplinită.

Actoria este una stelară, de pus în ramă, iar lancea are două vârfuri puternice, acelea fiind mult prea frumoasele Naomi Watts și Laura Elena Harring, nu cred că exagerez când spun că cele două fac rolurile carierei.

Chimia dintre Naomi Watts și Laura Harring este unul dintre elementele care fac ca relația dintre Betty și Rita să fie atât de convingătoare.

Scenele dintre ele au o tensiune erotică puternică, dar și o dinamică emoțională profundă. În prima parte a filmului, Watts și Harring construiesc o relație plină de tandrețe și mister, în care Rita este fragilă și dependentă de Betty, iar Betty este fascinată și protectoare.

Există o senzualitate subtilă în felul în care Betty o ajută pe Rita să își recupereze memoria, dar și un sentiment de vulnerabilitate autentică în momentele în care Rita își arată teama.

Ay ay ay, și ce scene au împreună……………………………………………………………………………………………………………………………..Mă scuzați

Iar așa cum tot reiese din toată traiectoria narativă a filmului, ei bine, și relația lor prinde alte nuanțe spre finalul filmului, iar de acolo ne confruntăm cu fragilitatea psihică a personajelor, cu mințile lor bolnave și avariate de către realitatea cruntă a vieții în care acestea trăiesc.

Scurtă paranteză:

Băi, ăștia pudici, ăștia de vă este lezată masculinitatea alfa sau după caz, și feminitatea rafinată, pe David Lynch de ce nu l-ați luat la măscări acum când a murit? Că în filmul ăsta ne este prezentată o relație de tip lesbian…

Aah, la femei e altceva, astea sunt bune, sunt sexy, îmi cer scuze atunci. 

Nu de alta, dar câteodată vă iese ipocrizia și homofobia pe nas cu brio, dar la scene de genu’ sau când rupeți în două pornachele cu lesbiene sunteți mâlc.

Soluția este una singură și simplă:

Evitați genu’ ăsta de producții, nu sunteți obligați să le vizionați, plus că există o grămadă de surse de unde vă puteți informa în legătură cu posibilitatea unor scene de acest gen care vă oripilează pe voi sau pe copiii voștri, care și ei vor fi marcați pe viață, cu siguranță, hai că da……

Gata, m-am răcorit!

Iar pe lângă cele două actrițe, mai avem parte și de alți actori care livrează niște partituri epice : Justin Theroux, Ann Miller sau Patrick Fischler.

NOTĂ

Chiar dacă ajungi să înțelegi abordarea filmului și să depistezi artificiile spectaculoase care ornamentează scenariul, chiar și așa, filmul lasă o grămadă de întrebări.

Și aici mă refer la întrebări și mistere care țin și de film în sine, cât și de propria noastră realitate, în special de tot ce se întâmplă la Hollywood.

Oare regizorii să fie doar niște simple marionete trase de niște superiori ascunși în umbră? Oare unii actori chiar fac acel pact cu diavolul pentru a ajunge la succes?

Știu că sună conspiraționist, nu-mi place deloc și nu-mi stă în fire să mă duc în astfel de zone, dar Mulholland Drive este ce a fost celebrul film regizat de Kubrick – Eyes Wide Shut, un alt film care te provoacă să-ți pui întrebări despre realitatea în care ne aflăm și despre secretele unor persoane de rang înalt.

Având în vedere modul în acest film a portretizat Hollywood-ul, pot să-mi dau seama de ce Lynch nu a primit atâta recunoștință pentru această capodoperă supremă.

Doar un nebun sau genul acela de Gică Contra absolutist ar putea livra comentarii penibile în care să conteste calitatea acestui film.

Ah, că nu ai înțeles acest film, este cu totu’ altă problemă, că nici eu nu l-am înțeles foarte bine, dar să-mi spui că e overrated, că e doar o adunătură de scene puse haotic sau că nu-i vreo mare șmecherie, zic ca genu’ ăla de persoane să cânte la altă masă.

Nici acum nu pot să înțeleg cum de acest David Lynch a plecat dintre noi fără un Premiu Oscar, și nu, îmi bag și mă fac ceva pe Oscarul ăla onorific, că Premiul ăla se numește – „Iartă-ne că te-am sărit de atâtea ori, poftim un Oscar de milă.”

Nimic nu se compară cu acel Oscar câștigat în acel an în care ai concurat în fața altor regizori, în care tu ai fost cel mai bun cineast, în care filmul tău a ieșit triumfător în fața altora.

Dar îl face asta pe David Lynch un regizor slab? E acest premiu relevant în legătură cu măiestria sa? În niciun caz, dar probabil că sufletul lui s-ar fi odihnit mai bine dacă ar fi avut acest premiu pentru un proiect specific.

Omu’ ăsta mi-a arătat ce înseamnă artă cu adevărat, ce înseamnă un stil artistic veritabil, mai exact, să-mi creezi emoție, spaimă, frică prin cele mai statice și lente execuții ale camerei, pentru că a știut cum să se folosească de lumină, de muzică, de lentila potrivită, de cromatica decorului.

REPET! Nu am probleme dacă cineva preferă filme mai abstracte, mai obscure sau alte realizări mai deosebite, dar niciodată pe lumea asta nu o să accept ca cineva să-mi aducă nu știu ce argument că apogeul regizoral este atunci când X Regizor îmi filmează timp de 10 minute parcarea de mașini din fața blocului.

Mulholland Drive nu este doar un film, ci o experiență hipnotică, un labirint cinematografic în care granițele dintre vis și realitate se dizolvă treptat într-un amalgam de imagini, sunete și emoții brute.

Este o operă despre dorință și decepție, despre iluzia Hollywood-ului și fragilitatea identității, despre iubirea senzuală sau toxică și autodistrugere, și nu în ultimul rând, despre traseul întunecat parcurs de o persoană afectată de presiunea care gravitează în jurul ei.

Iar tot acest tablou pictat magistral de David Lynch este unu’ atât plin de răspunsuri, cât și de întrebări sumbre legate de viața noastră, nu cred că regretatul maestru Lynch a vrut să ofere o operă cu răspunsuri, ci o poezie vizuală plină de mistere care lasă loc de întrebări.

În concluzie, prin estetica sa onirică, regia magistrală și simbolismul său dens plin de esoterism și mister, Mulholland Drive primește din partea mea titulatura de CEL MAI BUN THRILLER VĂZUT VREODATĂ, fiind o operă de artă a cinematografiei care sfidează legile timpul și cele ale logicii.