Complet Necunoscuți — Debutul și, momentan, ultimul film al lui Octavian Strunilă în postura de regizor.
Știu că e un copy-paste la o piesă de teatru / film străin, dar ce să și facem!?!?
SINOPSIS
Totul începe cu o cină între prieteni, care pare una obișnuită, dar care se transformă rapid într-un joc periculos. Maria (Anca Dumitra…………………………………………………………. MĂ SCUZAȚI), Dora (Andreea Grămoșteanu), Marcu (Leonid Doni), Andreea (Ada Galeș), Ben (Gabriel Răuță), Ștefan (Alexandru Conovaru) și Toma (Adrian Ștefan) decid să-și pună telefoanele pe masă și să nu mai ascundă nimic din ce apare pe ecran pe parcursul serii.
Ceea ce începe ca o provocare amuzantă devine, treptat, o situație tot mai incomodă, pe măsură ce ies la iveală adevăruri pe care nimeni nu era pregătit să le confrunte.
EXECUȚIE
Nu știu de ce Octavian Strunilă are o asemenea pauză de activitate, mai ales după un asemenea debut. Ce-i drept, el venind foarte mult din zona de teatru, înțeleg destul de bine de ce i-a venit mănușă acest film.
Filmul are la bază o piesă de teatru, de aici și aspectul teatral, dar nu-i nimic greșit în asta.
Tocmai că iubesc genul acesta de minimalism executat cu brio — să ții spectatorul cu sufletul la gură la un film unde acțiunea se desfășoară doar într-o singură sufragerie nu-i deloc ușor.
O să încep direct cu marele minus al filmului, minus din punctul meu de vedere, iar aici mă refer la ușurința cu care personajele acceptă acest joc.
Băi, din moment ce tu știi că-n telefonul tău ascunzi niște „nucleare”, nu poți să accepți așa, într-o mare caterincă și ușurință. Hai să fim realiști.
În rest, filmul mi se pare foarte bun de la un cap la altul.
Regizoral, filmul este foarte bine controlat. Deși spațiul este limitat, camera reușește să evite monotonia prin poziționare, mișcare și ritm. Regia știe când să lase scena să respire și când să accelereze tensiunea, iar montajul contribuie la această senzație de escaladare continuă.
Filmul construiește MAGISTRAL tensiunea prin banalitate. Nu avem revelații spectaculoase în sens clișeic, ci lucruri care, în mod normal, ar putea părea mici: un mesaj, un apel, o fotografie.
Dar tocmai aceste detalii aparent insignifiante devin niște bombe nucleare care provoacă pagube monstruoase, acele daune fiind unele sufletești. Filmul arată cât de multă greutate pot avea aceste „mici” lucruri atunci când sunt scoase din contextul lor privat.
Este un film despre generația conectată permanent, despre dependența de tehnologie și despre felul în care aceasta influențează relațiile interumane.
Telefoanele nu sunt doar un pretext narativ, ci un simbol al unei lumi în care comunicarea este constantă, dar autenticitatea devine tot mai fragilă.
Din punct de vedere al spectrului tematic, cel mai mult mi-a plăcut tema homofobiei. Nu o să intru în spoilere, dar modul în care ne-a fost arătat felul în care un homosexual se simte tratat și privit prin pielea unui homosexual… JOS PĂLĂRIA! MĂ ÎNCLIN!
Filmul reușește să ofere o perspectivă extrem de directă și sinceră asupra felului în care un homosexual este privit, judecat și tratat de cei din jur.
Și poate cel mai important lucru este că nu te lasă să privești din exterior, ci te obligă, într-un fel, să simți din interior această experiență.
Mă repet, filmul construiește un moment care te face să înțelegi, cu adevărat, cât de apăsătoare poate fi presiunea socială, cât de ușor poate apărea judecata și cât de fragile sunt, de fapt, relațiile atunci când ies la suprafață prejudecățile.
O altă temă importantă este fragilitatea relațiilor de cuplu. Pe parcursul serii, se vede foarte clar cât de ușor pot fi zdruncinate relațiile atunci când apar neîncrederea, secretele sau lipsa de comunicare reală.
Din punct de vedere actoricesc, nu am ce să reproșez. Toți actorii au o chimie savuroasă între ei. La o scurtă cercetare, am aflat că-n proporție de 80%, cam asta era distribuția și-n piesa de teatru.
Toți sunt foarte naturali, credibili. Mi-a plăcut foarte mult de Leonid Doni, a trântit câteodată niște glume de am crăpat în râs. Acuma… poate n-au fost cele mai inteligente poante, dar modul lui de livrare a fost foarte bun.
Deși Andreea Grămoșteanu a primit nominalizare la Gopo, din punctul meu de vedere, cea care merita cu adevărat acea nominalizare este Anca Dumitra, care oferă o performanță genială, bazată pe un oarecum minimalism, dar unul foarte sumbru.
E o prezență care acumulează, care absoarbe tensiunea și o transmite subtil, fără să o exteriorizeze complet. Ba chiar și atunci când se exteriorizează, o face cu reținere, dar cu profunzime.
NOTĂ
Așa cum am spus și-n introducere, făcând abstracție de faptul că e un copy-paste, per total, Complet Necunoscuți este un film foarte bun.
Dincolo de structura sa de experiment social, filmul devine o reflecție incomodă despre intimitate, despre adevăr și despre măștile pe care alegem să le purtăm în fața celor apropiați.
Povestea ridică multe întrebări dure: Cât de mult adevăr poate suporta o relație? Este sinceritatea absolută un ideal sau un pericol? Și, poate cel mai important, cât de bine îi cunoaștem cu adevărat pe cei de lângă noi?
Singura și marea problemă cu acest film e că mi-aș fi dorit ca jocul să nu pornească atât de ușor. Mă repet, prea ușor au acceptat personajele, mai ales că erau conștienți de ce bombe și tiribombe ascundeau în telefoane.
