Black Hawk Down regizat de Ridley Scott — Asta a fost provocarea lunară lansată și dată de prietenul meu, Cinemagie.
Hai pe front, pe Somalia.
N-o să dau în bancuri cu și despre somalezi că puneți cămașa de forță pe mine.
SINOPSIS
Filmul urmărește o misiune militară americană desfășurată în Somalia anului 1993, unde trupele sunt trimise să captureze lideri ai unei facțiuni locale.
Operațiunea, gândită inițial ca una rapidă și precisă, scapă însă de sub control în momentul în care două elicoptere Black Hawk sunt doborâte în mijlocul orașului Mogadishu.
Din acel punct, misiunea se transformă într-o luptă haotică pentru supraviețuire, în care soldații americani rămân izolați într-un teritoriu ostil, înconjurați de forțe numeroase și agresive.
EXECUȚIE
După cum se observă în sinopsis, nu am spus nimic de distribuție. Toți își livrează partiturile într-un mod cinstit, dar aici personajele țin de colectiv, de grup. Realist vorbind, dacă Ridley Scott se apuca de fiecare personaj în parte, atunci ne duceam 8 ore de film.
Josh Hartnett, Ewan McGregor și Eric Bana sunt doar câteva nume importante din batalionul de soldați.
Ridley Scott a venit cu o replică „britanică” pentru Steven Spielberg după succesul epocal al capodoperei — Saving Private Ryan.
Nu romanticizează războiul în sensul lui clasic, dar nici nu îl reduce la o simplă lecție morală; îl prezintă ca pe o ruptură violentă a ordinii, un spațiu în care omul devine simultan foarte vulnerabil și foarte mecanizat.
Ridley Scott nu ne arată iubirea și gloria americană, tocmai că-i vedem pe nord-atlantici cum sunt căsăpiți.
Filmul nu glorifică victoria americană, pentru că nici nu prea există o victorie în sens clasic, dar în schimb glorifică, într-o anumită măsură, rezistența, sacrificiul și fraternitatea soldatului american.
Adică nu idealizează rezultatul misiunii, însă idealizează destul de mult figura combatantului care rezistă în iad, nu abandonează și merge până la capăt pentru camaradul lui.
Iar aici, mă repet, nu e vorba de propagandă. Putem înlocui termenul „american” cu orice altă naționalitate, iar semnificația e aceeași: camaraderia și sacrificiul pentru aproapele tău trebuie să existe oriunde.
Americanii nu apar ca niște zei ai războiului, ci ca niște oameni prinși într-o mașinărie care cedează. Ei au tehnologia, logistica, disciplina, dar toate acestea nu îi scutesc de panică, de moarte violentă, de dezorientare și de sentimentul că sunt înghițiți de un spațiu pe care nu îl mai pot controla.
Hai să zic că primul act ce-ar putea fi mai plictisitor, dar din momentul în care acțiunea începe… Fără nicio exagerare, aceasta se oprește abia cu vreo 5-10 minute înainte de creditele finale ale genericului.
Pe scurt și ca un rezumat, aș spune că e direct — unul dintre jocurile de glorie ale francizei Call of Duty pus pe peliculă de cinema.
Black Hawk Down are amploarea unui spectacol de război de proporții, cu secvențe de acțiune care par uriașe, dense și neîntrerupte, dar nu alunecă spre acel tip de exagerare hollywoodiană în care totul devine neverosimil sau prea coregrafiat.
Filmul reușește să fie epic prin scară, prin intensitate și prin senzația de asediu total, dar rămâne realist prin felul în care surprinde dezordinea, uzura, frica și imprevizibilul. Pur și simplu, chiar crezi că ești martorul unui război modern.
Iar distrugerile sunt foarte realiste, nu e ca la Michael Bay, unde ia foc până și apa.
Montajul e extraordinar pentru că reușește să mențină haosul fără ca filmul să se prăbușească în incoerență totală. Ai senzația de dezordine, de panică, de suprapunere continuă a pericolului, dar în spatele acestui haos există un control regizoral uriaș.
Apoi, sunetul este devastator. Elicopterele, rafalele, exploziile, țipetele, comenzile urlate prin stații, totul creează o experiență aproape fizică. Nu doar vezi lupta, ci o simți ca pe un asediu auditiv — iar toate culmină prin acompaniamentul orchestrațiilor dirijate de Hans Zimmer.
Mă întorc pe palierul vizual, unde pe lângă pagubele materiale, Ridley Scott ne arată fără pic de perdea și ororile infernale ale războiului, mai exact, victimele umane.
Fix când nu te aștepți, camera aruncă niște imagini horror cu trupuri sfârtecate, cadavre de mame și copii ciuruiți, membre amputate, oameni surzi din cauza zgomotului canceros al războiului, iar această listă terifiantă poate continua până la sfârșit.
NOTĂ
Din auzite, acesta și The Martian sunt ultimele filme orchestrate de Ridley Scott demne de rame de aur și de laude furibunde.
Iar aici, Black Hawk Down își merită fiecare apreciere.
Ca cinema pur, este fabulos executat; ca experiență, este tensionat, brutal și memorabil; iar ca discurs despre război, lasă în urmă mai degrabă imaginea unei lumi scăpate de sub control decât a unei victorii.
Ridley Scott construiește un univers sufocant, violent și haotic, în care războiul nu mai are nimic eroic în sens romantic, ci devine o experiență a dezorientării, a supraviețuirii și a sacrificiului.
Dincolo de uniforme, strategii și apartenențe, filmul sugerează că aceste orori nu sunt produse de o forță abstractă, ci de om însuși, de incapacitatea lui de a opri cercul urii, al ambiției și al distrugerii.
Tocmai de aceea, ceea ce rămâne după final nu este gloria războiului, ci imaginea unei umanități care își provoacă singură infernul.
